Înaintea ochilor mei s-au deschis porţile Raiului
Şi au căzut porţile Iadului,
Şi am privit Raiul şi Iadul deopotrivă.
Şi am văzut că Raiul e lumină şi comuniune
Şi Iadul e întuneric şi singurătate,
Şi am văzut lumina şi întunericul deopotrivă.
Şi am păşit pragul Raiului şi am simţit iubirea
Şi am intrat în Iad şi am simţit disperarea,
Şi am simţit iubirea şi disperarea deopotrivă.
Şi am iubit şi am fost iubit,
Şi am rănit şi am fost rănit,
Şi am plâns şi am râs,
Şi am plecat şi m-am întors,
Şi am fost gonit şi am fost chemat,
Şi am fost mângâiat şi am fost lovit,
Şi am sângerat şi m-am vindecat,
Şi am sărutat şi am scuipat,
Şi am fost sărutat şi scuipat,
Şi am judecat şi am fost judecat
Deopotrivă.
Şi viu am fost,
Şi mort am fost,
Şi sunt viu şi mort deopotrivă.
Oamenii se plâng de-ntuneric.
RăspundețiȘtergereDeschid ferestrele,strâng perdelele,
Taie copacii din fața casei, aprind neoane și veioze,
Își fac pereți din sticlă, de sus până jos,
Să intre soarele cu totul în cameră.
Dar uită că cel mai mare întuneric
Nu e din noaptea soarelui care adoarme,
Ci în suflet, acolo unde lumina nu vine de afară
Ci se naște înăuntru,
Unde praful din fereastră, se șterge mai greu
Și nu e ploaie care să spele ceea ce mâinile nu pot ajunge.
Oricâtă lumină ar fi în cameră
Cu ușile și geamurile larg deschise,
Niciodată nu va fi destulă,
Dacă nu aerisești sufletul cu speranță,
Dacă nu-l speli cu lacrimi,
Dacă nu-l crești în iubire.
Lumina, după ce se naște,
Se desenează-n ochii sinceri
Și se aprinde în privirile care iubesc.
Nu adoarme seara, când pleoaple se-nchid.
Se inventează-n vis, pentru ca, apoi,
Să se trezească,mai vie
În dorul privirii de dimineață.
Oamenii se plâng de întuneric
Până când uită că a fost vreodată
Lumină...