Îmi pare rău

Iubita mea, în orice dimineață,
Atunci când lângă tine mă trezesc,
Îmi pare rău că n-am decât o viață
Să te iubesc așa cum te iubesc.

Și-n orice zi ce-mi numără etatea
Sunt fericit că pot să te privesc
Și-mi pare rău că n-am eternitatea
Să te iubesc așa cum te iubesc.

Iar seara, când pe cer s-aprinde Luna,
Tu dormi, iubita mea. Eu te privesc
Și-mi pare rău că viață am doar una
Să te iubesc așa cum te iubesc.

Iubita mea, o viață mi-a fost dată,
Și-n viață mi-a fost dat să te-ntâlnesc,
Blestem sau clipă binecuvântată
Să te iubesc așa cum te iubesc.

Ți-am spus...

Ți-am spus, iubita mea, că te iubesc,
Și că te voi iubi o veșnicie,
Ai râs și-ai spus că doar mă amăgesc,
Și c-o să-mi treacă..., cum îmi trece mie.

Ai clătinat din cap, nu m-ai crezut,
Iar pletele îți mângâiau obrazul,
Pe mine mă-neca un nod în gât,
Iar lacrimile potopeau zăplazul.

Ai încercat apoi să mă convingi
Că tot ce simt e numai o părere,
Eu îmi legasem inima în chingi,
Să nu se rupă-n două de durere.

O! Nu mai încerca să îmi explici
Ceea  ce simt, ceea ce mă ucide,
Degeaba-mi spui că sunt ciulini aici
Unde eu știu că sunt Semiramide.

Eu te ascult tăcut și îți zâmbesc,
Zâmbesc și te ascult. Ce nebunie!
Îți spun, iubita mea, că te iubesc,
Și n-o să-mi treacă..., cum îmi trece mie.

Trăirea morții

Îmi pun fruntea pe genunchii tăi, iubito,
Și respirația îmi devine tot mai slabă,
Inima îmi bate din ce în ce mai încet,
Tot mai încet, tot mai încet...
Îmi simt mâinile reci,
Nu mai pot să le mișc,
Creierul refuză să mai dea comenzi trupului
Și se scufundă în neant.
Mai aud, slab, cuvintele tale.
Nu le mai pot înțelege.
Simt atingerea ta ușoară,
Pe obrazul meu
Și îți simt, straniu, lacrimile ce-ți curg pe obraji.
Dar ochii mei nu se mai pot deschide,
Buzele mele nu mai pot articula,
Trupul meu nu se mai poate mișca
Decât ca un tremur involuntar și spasmodic.
Simt o răceală fierbinte în creier
Și mă decorporalizez cu fiecare secundă care trece prin mine.
Acum mai simt doar apăsarea frunții mele
Pe genunchii tăi.
O lacrimă involuntară
Mi se naște sub pleoape...
Agonia s-a sfârșit.
Adio!

Fruntea sus, samurai!

Fruntea sus, samurai!
Lumea te vrea fără frică.
Lumea te vrea fără sentimente,
Rece și tare ca o stâncă.
Fruntea sus, samurai!
Ascunde-ți rănile,
Șterge-ți lacrimile,
Pune un zâmbet peste durerile tale
Și luptă în continuare.
Fruntea sus, samurai!
Întreaga ta viață este în ascuțișul sabiei tale.
Sabia ta e tot ceea ce lumea trebuie să știe despre tine.
Sufletul ține-l bine ascuns.
Pentru că în sufletul tău simți
Și iubești
Și plângi
Și suferi.
Dar lumea trebuie să te cunoască
Doar prin sabia ta.
Sus fruntea, samurai!
Nu arăta oboseală,
Nici durere,
Nici regrete,
Nici milă,
Nici șovăială.
Fruntea sus, samurai!
Pentru lume ești așa cum te arăți
Și doar într-un singur loc,
Doar pentru anumite persoane,
Te poți arăta așa cum ești.
Fruntea sus, samurai!

Când... Te-aștept...

Când îngerii tac
Și sfinții se-ascund,
Când moare iubirea
C-un geamăt profund,
Când inima plânge,
Când sufletul țipă,
Te-aștept să-mi zâmbești
Pentru ultima clipă.

Când noaptea se lasă
În gânduri pustii,
Când demonii ies
Peste lume stihii,
Când viața se stinge
De-a morții aripă,
Te-aștept să-mi zâmbești
Pentru ultima clipă.

Când plâng ochi în ceruri
Cu lacrimi de sânge,
Și-ntreg infinitul
În mine se strânge,
Când zeii speriați
Dezertează în pripă,
Te-aștept să-mi zâmbești
Pentru ultima clipă.

Ce faci, iubito?

Ce faci, iubito, când mi-e dor de tine?
Pe-al cui obraz, obrazul ți-l lipești?
Și ochii tăi cu străluciri feline
În ochii cui, iubito-i oglindești?

Ce faci, iubito, când mi-e dor de tine?
Pe al cui umăr, fruntea-ți odihnești?
Buzele cui, îți dau în piept suspine?
Și-a cui îmbrățișare ți-o dorești?

Ce faci, iubito, când mi-e dor de tine?
Cine te face, astăzi, să zâmbești?
Cine îți dă încredere? Și cine
Te-nvață iar, iubito, să iubești?

Ce fac, iubito, când mi-e dor de tine?
Scriu versuri printre lacrimi care curg,
Mă prăbușesc și mă refac în mine,
Mă nasc și mor în zori și în amurg.

Cazul Berbeceanu

Arestarea fostului șef al BCCO Alba Iulia, Traian Berbeceanu a împărțit, efectiv, în două tabere publicul românesc consumator de știri.

Era și firesc! Un șef de la ”crimă organizată” care pactizează cu infractorii e un subiect mult prea suculent pentru a nu fi exploatat și analizat din toate unghiurile de către televiziuni și, pe cale de consecință, de către public.

Mai ales după ce a apărut și o scrisoare în care polițistul denunță unele abuzuri ale procurorilor... mmm!

Apoi mai e și susținerea populară de care se pare că se bucură polițistul...

Eu, însă, vreau să mă concentrez pe ceea ce este cunoscut îndeobște sub denumirea de ”sistem de justiție”. Adică procurori și judecători...

Pentru că, din punctul meu de vedere, ăsta e încă un caz de arestare ”pe vorbe”, adică exclusiv pe interceptări telefonice.

Personal, în afară de faptul că polițistul ”vorbea cu interlopii”, nu am văzut nimic să semene a probă.

Până și acuzația de ”sprijinire a unei grupări infracționale” mi se pare cretină, atâta timp cât Berbeceanu e singurul arestat.

O grupare infracțională formată doar dintr-un polițist mi se pare mai repede a ”sex solitar” decât a probe sau acuzație pertinentă.

Procurorii ar fi trebuit să producă probe, prinderi în flagrant, bunuri ilegale confiscate...

Dar să arestezi un om doar pentru că a vorbit cu interlopii, în situația în care omul respectiv e polițist și are în fișa postului acest lucru...

Nu știu dacă Berbeceanu e vinovat sau nu.

Dar faptul că niște oameni absolut particulari au ieșit în stradă ca să susțină un polițist mi se pare un mare șut în cur dat procurorilor și judecătorilor care l-au arestat.

Cataclisma și apocalipsurile

În ultimul timp asistăm la o demență totală în ceea ce privește ”marele cutremur” care s-ar putea întâmpla/este posibil să se întâmple/o să se întâmple/ e iminent să se întâmple în România.

Televiziunile și ziarele prezintă tot felul de păreri ale unor ”specialiști” care spun cum o să ne ducem dracului loviți azi-mâine de un cutremur devastator.

Până și americanii, uitând de problemele lor cu Falia San Andreas, ne avertizează că ne paște o zgâlțâială zdravănă.

Și, bineînțeles, adepții teoriilor conspirației vin cu ”certitudinile” privind arme tectonice, dezinformări, organizații oculte și tot tacâmul.

Oricum, totul e o prostie. Dacă Japonia, care e tata, mama și trei unchi în materie de cutremure, nu a reușit să le prevadă, cu toată tehnologia ei, nimeni nu poate.

Ce mă fascinează (în sensul că îmi confirmă că sunt mulți imbecili pe lume, iar majoritatea sunt șefi), este faptul că în multe instituții publice au început să apară afișe și ”antrenamente” în caz de cutremur.

Nu e rău!

Doar că, în contextul prezentat, acțiunile astea nu fac decât să mărească isteria generală pe matricea: televiziunea zice că va fi cutremur - școlile fac exerciții în caz de cutremur - televiziunea spune că sigur va fi cutremur pentru că școlile au început să se pregătească. E clasic.

Iar în toată nebunia asta, singurii care nu sunt luați în seamă și a căror opinie pare să nu conteze sunt... cercetătorii. Adicătelea tocmai ăia care au și cunoștințele, și aparatura, și resursele materiale pentru a-și face o părere avizată.

Dar ce mai contează părerea unui cercetător când putem savura încă un ”sfârșit de lume” în direct?

Ei, Doamnei mele

Voi fi mereu un pas în urma ta,

Ca un nebun de șah și o regină,

Inexistent când viața-ți va fi lină

Mereu prezent când viața-ți va fi grea.

Voi fi mereu o mână-ntinsă ție,

Pe care să te sprijini la nevoi,

Să ai tot binele-nmulțit cu doi

Și tot ce-i rău să îmi revină mie.

Voi fi oriunde tu mă vei chema,

Indiferent de spațiu sau bariere,

Căci doar lui Dumnezeu îi stă-n putere

Să mă opreasc-a fi în preajma ta.

Voi fi lumină când îți va fi noapte,

Voi fi căldură, frig de îți va fi,

Voi fi un pod întins peste stihii

Și un poet care compune fapte.

Și-atunci când cotiturile de soarte

Ți-or da în viață tot ce ți-ai dorit,

Prieten, cunoștință sau iubit,

Orice-ți voi fi, nicicând n-oi fi departe.

Lăsați câinii în pace! Eutanasiați oamenii. (partea a doua)

”Ancheta” privind moartea copilului sfâșiat de câini a căpătat, din punctul meu de vedere, aspecte delirante.

Am văzut imagini surprinse de niște camere de supraveghere din parcul respectiv, imagini prezentate pe toate posturile de televiziune, cu comentariile că ”timp de două ore, bunica băiețelului nu apare în imagini”.

Apoi am fost surprins, astăzi, de opinia unei doamne respectabile care, indignată, o condamna pe respectiva bunică pentru faptul că ”nu a supravegheat copilul”.

Ideea doamnei, ca și mesajele ”printre rânduri” ale buletinelor de știri, mi se par aberante.

Supravegherea continuă și ”din imediata apropiere” mi se pare justificată doar în cazul în care plecăm de la premisa (reală dar total dementă), că suntem tolerați în orașele câinilor și că, oricând, o clipă de neatenție ne poate transforma pe noi sau pe cei dragi în victime ale haitelor.

Cu ”mânie proletară”, toată țărișoara s-a pornit a o condamna pe bunica copilului mort pentru că, probabil datorită vârstei și a unor eventuale afecțiuni medicale, nu a putut ”ține pasul” cu prichindeii și s-a așezat pe o bancă în timp ce aceștia se jucau.

Bunica trebuie, eventual, condamnată aspru pentru imprudența de a crede că, într-un parc dintr-o capitală europeană, nu e nevoie de trupe speciale pentru a-ți scoate copilul la plimbare. Este inadmisibil ca un om să poată crede că, într-o țară care se vrea civilizată, în secolul 21, un copil se poate juca liber într-un parc public, fără să fie păzit, eventual, de 2-3 ”mascați” cu mitraliere pe piept.

Toată lumea face așa!

Ce om fără creier se poate gândi că, într-o țară membră UE, poți să speri că nu vei fi sfâșiat de câini, ziua în amiaza mare, când ieși în parc?

E o prostie!

Părerea mea este că, indiferent dacă ”bunica” era sau nu lângă copii, indiferent dacă era atentă sau nu, indiferent dacă era beată, drogată sau dormea cu sforăituri, indiferent de... orice, CÂINII ĂIA NU AVEAU CE CĂUTA ACOLO.

Iar după ce răspundem la întrebarea: ”CE CAUTĂ CÂINII PE STRĂZI?”, putem să dăm cu pietre și într-o bătrână care și-a văzut nepotul sfâșiat și câini cu sângele lui pe bot.

Lăsați câinii în pace! Eutanasiați oamenii.

În toată zarva mai mult sau mai puțin logică, mai mult sau mai puțin sentimentală, stârnită de copilul omorât de câini și de perspectiva ca haitele semisălbatice dintre blocuri să fie decimate legal, am fost (și încă sunt) de partea celor care susțin dispariția (prin mijloace legale) a câinilor de pe stradă.

Poate unii mă vor considera ”ucigaș”. E treaba lor!

Eu vreau să-mi las copilul să se joace în parc fără ca vreo ființă să se uite la el gândind ”iată cina”.

Pe de altă parte, am văzut astăzi, în nici o jumătate de zi, cum o femeie este luată cu forța dintr-o stație de autobuz POPULATĂ, dusă într-un loc retras și violată, ziua în amiaza mare, fără ca cineva să intervină, iar o tantică cu mâncărimi la buricele deștelor îl împușcă pe unul după o ceartă în trafic.

Mai adaug la astea mulțimea de nefericiți care se isterizau de zor în fața camerelor de filmat în timp ce se vota legea de eutanasiere a maidanezilor și am tabloul complet a unei degenerări clare și profunde a rasei umane.

Pe de altă parte, câinii, chiar și cei comunitari, evoluează, la ei funcționând selecția naturală, proces care, la specia umană, a încetat demult.

Și mă gândesc (puțin masochistic, recunosc, deoarece teoria mă implică și pe mine), de ce dracului nu facem noi cum e normal în natură, adică să lăsăm specia mai puternică să supraviețuiască, iar cei slabi să fie ”cotlet” pentru cei puternici.

Din ce am văzut în ultimele zile cu specia umană..., nu mai durează mult și ne lipim etichete cu prețul și data expirării.

Sau învățăm limba celor puternici...

HAM!

Nu puneți botniță câinelui de pază

Presa este, în totă lumea asta mare, considerată ”câinele de pază al democrației”.

Asta deoarece presa, prin rolul pe care-l are ”din oficiu” de critic al puterii politice, atrage atenția asupra abuzurilor și derapajelor mai marilor zilei, informează publicul larg asupra aspectelor de interes public și, în țări normale la cap, provoacă demisii de demnitari atunci când aceștia comit abuzuri.

Toate astea funcționează ca un medicament împotriva dictaturilor de orice fel, pentru că, atâta timp cât există cineva care te critică, e greu să-ți faci de cap cum vrei tu.

Și chiar dacă, în toată lumea, presa este împărțită pe partizanate politice, principiul funcționează pentru că există întotdeauna ”presa puterii” și ”presa opoziției”, care se echilibrează și se reglează reciproc.

De aceea mi se pare grav ce se întâmplă acum în România, când o televiziune, cu tot cu vedetele sale, este ”luată pe sus” și dusă la audieri fără respectarea unei minime proceduri legale.

Nu spun că oamenii sunt nevinovați.

Nu spun că nu ar fi trebuit audiați.

Dar totul trebuie făcut ca la carte.

Într-o țară cu ifose de democrație, nu citezi pe cineva prin telefon pentru a da explicații pentru niște materiale de presă, chiar dacă aceste materiale au deranjat anumiți potentați.

Presa, în general, asta trebuie să facă: să deranjeze pe cei care administrează banul public.

Motivul cu șantajul la nefericitul ăla de la compania de întins cabluri pe stâlpi mi se pare stupid și, dacă nu ar fi periculos, mi s-ar părea hilar.

Cum să șantajezi pe cineva la televizor la oră de maximă audiență?

Însăși definiția șantajului este ”amenințarea cu divulgarea unui secret compromițător...”.

Ori, atâta timp cât ”secretul” a fost spus în gura mare, unde dracului mai e șantajul?!

Poate fi insultă, calomnie etc.

Dar nu șantaj.

Toată afacerea asta demonstrează o acțiune de forță a unor instituții în scopul ”închiderii unor guri”.

Iar imbecilii care jubilează că închiderea unui post de televiziune le crește lor ”ratingul”, să citească următorul text:

”Întâi au venit după comuniști,
și nu m-am opus pentru că nu eram comunist.
Apoi au venit după evrei,
și nu m-am opus pentru că nu eram evreu.
Apoi au venit după catolici,
și nu m-am opus pentru că nu eram catolic.
Apoi au venit după mine,
și nu mai rămăsese nimeni să li se opună.

Martin Niemoller”

Băsescul se reafirmă ca deținătorul adevărului absolut

Ieri, într-o ieșire publică, băsescul a demonstrat încă o dată (pentru a câta oară?) că în fața așa-zisului ”pact de neagresiune”... unii sunt mai egali decât alții.

Pe scurt, chiriașul de la Cotroceni a făcut harcea-parcea Guvernul.

Nu i-a înjurat de mamă, dar, în rest, le-a zis de toate miniștrilor: că sunt proști, că habar n-au pe ce lume trăiesc, că sunt incompetenți, că nu știu să atragă fonduri...

Pe acest fond, normal, și-a reafirmat omnisciența spunând că ”el e gata oricând să-i ajute, pentru că el (și numai el) știe ce trebuie făcut.

Iar replica Guvernului nu a întârziat.

Din Spania, Ponta i-a răspuns că... ”nu mai e un guvern de slugi”.

Slăbuț...!

Slab rău...!

E ca și cum cineva te scuipă în față și-ți mai dă și un șut în părțile cărnoase iar tu ”nu răspunzi la provocări”.

Trecând peste greața provocată de declarațiile băsescului, mă întreb și eu, ca... cetățeanul:

Când vom scăpa de circul ăsta penibil?

Interceptarea convorbirilor telefonice: începutul sfârșitului pentru conceptul de LIBERTATE

Zilele astea am observat în spațiul public o adevărată furtună pe tema ”legalizării” interceptării convorbirilor telefonice și a cumpărării cartelelor ”doar cu buletinul.

Am văzut păreri pro și contra, unele mai argumentate, altele mai puțin. Am văzut atitudini logice, firești, și tirade pasionale.

De fapt, totul se reduce la un singur lucru: CONTROL.

Nu zic nimic despre faptul că legea este propusă de un personaj care își înregistra convorbirile cu partenerul de afaceri.

Spun doar că ideea nu e nouă.

Ascultarea ”la liber” a telefoanelor și controlul asupra fiecărui terminal de transmitere a datelor electronice este un vis mai vechi al serviciilor de informații. Și nu doar în România.

Să ne amintim doar recentul scandal din SUA, ca exemplu.

Susținătorii ”civili” ai ideii aruncă pe piață afirmația că: ”dacă nu am nimic de ascuns, să mă asculte”.

E o teză foarte ispititoare, dar extrem de periculoasă.

Ispititoare pentru că ”omul cinstit” este tentat să adere la ea. În mintea omului simplu, doar hoții și corupții se tem de această măsură deoarece doar ei au ceva de ascuns.

Nimic mai fals.

Odată legiferată, această măsură va permite ascultarea oricui, oricând. Iar interceptările pot fi folosite și în alt mod decât ”probe în instanță”.

Nu că în prezent, fără o lege în acest sens, nu s-ar asculta telefoane, dar folosirea înregistrărilor pentru șantajarea și ”recrutarea” unor persoane absolut normale este mai dificilă.

În momentul în care va exista o lege, orice convorbire personală cât de cât confidențială (de exemplu, că-i dai bani copilului din altă căsătorie fără știrea actualului partener) se poate transforma, în mâinile unora, în obiect de șantaj.

Unii vor spune că e imposibil, dar... putem avea încredere totală în serviciile de informații?

Am uitat perioada de dinainte de 1989 când chiar și un banc ”mai explicit” putea fi motiv de vizită la miliție?

Eu cred că orice ”libertate” dată unor structuri care, prin definiție, sunt represive, constituie în mod automat o restrângere a libertății cetățeanului ”care nu are nimic de ascuns”.

Și dacă tot vor putea să ne intercepteze fără nici o problemă, de ce să nu poată intra și în casă, să scotocească prin chiloții nevestei, poate am ascuns acolo niscaiva bombe.

Doar e pentru combaterea terorismului...

Sau să se poată lua oamenii de pe stradă, fără mandat, pentru interogatorii cât consideră ”organul”, că poate sunt suspiciuni că are o lamă în buzunar și vrea s-o pună de o deturnare de aeroplan...

Știu! Exagerez.

Dar nu cred că exagerez atât de mult încât scenariul să nu fie plauzibil.

Unii dintre noi, ceva mai trecuți prin viață, au prins astfel de vremuri și încă și le mai amintesc.

Nu îmi poți interzice să te iubesc

În rest, îmi poți interzice orice.
Îmi poți interzice să te iau de mână,
Sau să te strâng la pieptul meu.
Îmi poți interzice să te ating,
Să te mângâi, să te sărut.
Îmi poți interzice chiar să te privesc,
Iar eu voi asculta și voi face precum ți-e dorința.

Nu îmi poți interzice să te iubesc.
Îmi poți interzice să te mai sun la telefon,
Sau să mai intru vreodată la tine în casă.
Îmi poți interzice să-ți mai adresez vreun cuvânt,
Îmi poți interzice să mai fiu acolo când ți-e greu
Sau îmi poți interzice pur și simplu să mai exist.
Iar eu voi asculta și voi face precum ți-e dorința.

Nu îmi poți interzice să te iubesc.
Pentru că iubirea nu depinde nici de tine, nici de mine.
Iubirea nu cunoaște interdicții, nici bariere, nici condiționalități.
Ea este veșnică și absolută.
Este acel gen de iubire care mă face să mulțumesc cerului
Că exiști, că exist, că existăm.
Și nimeni, niciodată, nici chiar tu
Nu îmi poți interzice să te iubesc.

O demisie de onoare presupune... ONOARE

Învățământul giurgiuvean, vorba lui Caragiale, ”e sublim dar lipsește cu desăvârșire”.

Spun asta cu riscul de a supăra unele cadre didactice care își fac treaba în ciuda numeroaselor probleme legate de baza materială, salarizare etc.

Și spun asta pentru că, în urma rezultatelor obținute la BAC, județul Giurgiu este singurul din țară care, în prima sesiune, a înregistrat rezultate mai slabe decât cele de anul trecut, adică o scădere de aproape 7%.

Și asta nu pentru că rezultatele de anul trecut ar fi fost excepționale. Dimpotrivă.

Însă cele de anul ăsta sunt... DEZASTRU.

Mai punem la socoteală și faptul că, în conformitate cu rezultatele recensământului, județul Giurgiu are cel mai mare număr de analfabeți din țară, și avem un tablou complet asupra a modului ”cum sună viitorul” pentru județul nostru.

În mod normal, urmare a acestor ”performanțe”, cineva din Inspectoratul Școlar Județean Giurgiu ar fi trebuit ”să se simtă” și să-și facă bocceluța.

Nu se întâmplă, pentru că, nu-i așa, dacă ”partidul” ne susține, ce mai contează competența?

La unii oameni, chiar și susținuți politic, mai există o chestie, așa, vagă, numită onoare, care îi îndeamnă ca, atunci când realitatea dovedește că sunt total incompetenți pentru munca pe care o fac și grămada de bani pe care o încasează, să-i apuce dorul de casă.

Se pare însă că acest virus a fost total eradicat din Inspectoratul Școlar Județean Giurgiu unde lipsa competenței se compensează cu o lipsă și mai mare de minim bun simț.

Măcar să iasă cineva și să prezinte scuze publice pentru dezastru.

Dar și pentru asta trebuie... ONOARE.

România condusă de CCR și Parchet

România, membră a UE, NATO, aspirantă la Schengen și alte ”comitete și comiții” se vrea, declarativ, un stat democratic în care legea e mai presus de orice și oricine.

Am spus ”se vrea” pentru că nu este așa, nici pe departe.

În realitate, România a devenit în ultimii ani, o țară condusă haotic de două instituții devenite aberante: Curtea Constituțională și Parchetul.

Astăzi, în România nu mai contează nimic din ceea ce definește, în mod normal, o democrație. Nu mai contează legi, nu mai contează Parlament, nu mai contează Guvern... Nu mai contează  nici măcar ”voința poporului suveran” exprimată prin referendum.

O gașcă de băieți și fete, înfipți bine în CCR și Parchet, profitând de avantajul ”inamovibilității” și clamând ”neamestecul în treburile justiției”, fac ce vor, cum vor și când vor, sfidând nu numai legile, ci și bunul simț.

Procurorii au ajuns să ia de pe stradă, la propriu, pe oricine vrea mușchii lor, sub cele mai aberante pretexte, de la bănuieli de fraudă la vot până la suspiciuni de fraudă la Bacalaureat.

Ce mai contează ”procedura” care vorbește de ”invitare la organ”, ”citare” și alte chestii?

În mod evident, procurorii sunt deranjați rău de toată ”birocrația” asta. Așa că ”ard etapele” și trec direct la dube cu mascați.

La fel și CCR, își dă cu părerea despre orice, de la referendumuri la imunități și de la legi la declarații politice.

Au dreptul să facă acest lucru?

Evident NU!!

Răspunde cineva pentru asta?

Din nou NU!

Ascunși sub ”independența justiției”, (deși nici procurorii și nici judecătorii CCR nu prea au nimicuța în comun cu ”justiția” care, în orice sistem normal la cap, e apanajul exclusiv al instanțelor de judecată, adicătelea a judecătorilor), procurorii și CCR-iștii își fac de cap nestingheriți.

Și nimeni nu le poate face nimic.

Și mă întreb de ce dracului nu ia nimeni atitudine?

Ați scuipat, acum lingeți, javrelor!

Sportiva Ana Maria Brânză a cucerit medalia de aur în proba de spadă la Campionatele Europene de scrimă de la Zagreb (Croația).

Normal, știrea a fost preluată de toate ”organismele media” din România.

O mare performanță a unei mari sportive.

Doar că ”jurnaliștii” care se umflă în pene cu performanța româncei sunt cam aceiași care, acum câteva luni, râdeau cu gura până la urechi și făceau tot felul de comentarii ”inteligente” la adresa aceleiași sportive care fusese surprinsă ieșind dintr-un club după ce consumase ceva alcool.

Păi cum facem, frate?

Ori e mare campioană ori e bețivă?

Când ați făcut-o albie de porci în fițuicile la care scrieți nu mai era ”mare campioană”?

Și dacă a băut, ce? A băut banii voștri?

Nu! A băut banii câștigați de ea ca urmare a miilor de ore de antrenament epuizant.

Și dacă a ieșit campioană?

A câștigat datorită vouă?

Nu! A câștigat datorită miilor de ore de antrenament epuizant.

Mă dezgustă visceral toate pramatiile care, atunci când au ocazia să arunce cu noroi în cineva, o fac cu o plăcere vecină cu orgasmul, după care, în secunda în care ”ținta” ajunge ”pe val”, nu mai prididesc cu laudele și cu gudurările.

MARȘ, JAVRELOR!

Nu aveți nici dreptul și nici statura morală de a comenta în vreun fel viața unui sportiv (cu atât mai mult cea privată), în timp ce stați la terasă turnând în voi țuică de pufoaică.

Miile de ore de antrenamente, sacrificiile inimaginabile în viața personală, lacrimile și zâmbetele unui sportiv de performanță nu sunt de nasul vostru.

Dar, dacă tot v-a făcut plăcere să lansați flegme, acum lingeți, javrelor!

Ziua în care am murit

Să nu mă-ntrebi dacă afară plouă
Sau dacă-i soare luminos pe cer,
Să nu mă-ntrebi de-i arșiță sau ger,
Nici dacă Luna-i plină sau e nouă.

Să nu îmi spui dacă adie vântul,
Sau dacă valuri sunt sau valuri nu-s,
Să nu îmi spui că-s nori înspre apus,
Nici dacă e uscat sau ud pământul.

Nu știu dacă e ziuă sau amurg,
Nu vreau să știu nici ce mileniu este,
N-aud nici ceasul cum îmi dă de veste
Tic! Tac! Cum clipele se scurg.

Vreau doar să fie totul liniștit,
Să mă scufund în noapte și în ceață,
Să fiu lăsat să uit, zâmbind, de viață,
În ziua-n care, singur, am murit.

Mai frumoasă decât o dimineață de vară

Ești mai frumoasă decât o dimineață de vară.
Atât de frumoasă încât florile se rușinează când te văd.
Atât de frumoasă încât vântul adie când ești afară
Doar ca să te mângâie ușor pe obraz.

Ești mai frumoasă decât o dimineață de vară.
Atât de frumoasă încât roua rămâne pe flori
Pentru că soarele e ocupat să te privească,
Uitându-și îndatoririle pe care le are de la facerea lumii.

Ești mai frumoasă decât o dimineață de vară.
Atât de frumoasă încât tunetele de schimbă în simfonii
Doar ca să nu-ți tulbure auzul
Și să-ți încrețești fruntea a încruntare.

Ești mai frumoasă ca o dimineață de vară.
Atât de frumoasă încât i-ai face invidioși
Pe toți Da Vincii și Michelangelii care au trăit vreodată.
Atât de frumoasă încât nu mi te pot închipui.

Furtună

S-au stins, iubito, stelele în cer
Și în cireș tăcu privighetoarea,
De nori întunecați se umple zarea,
Se-aude-un corb cum croncăne stingher.

Prin întuneric, un turbat de vânt,
Ridică nori de praf și frunze moarte,
Se aud tunete cum bubuie departe
Iar trăznetele pușcă spre pământ.

Se-ndoaie plopii scârțâind prelung
Și lemnul se despică pe lungime,
Se rupe rădăcina-n adâncime
Și crengile cu trosnete se frâng.

A amuțit și corbul cel stingher...
Urgia l-o fi dus demult, departe.
Prin nori imenși de praf și frunze moarte
S-au stins, iubito, stelele în cer.

Cântec de trezit iubita

Trezește-te, iubito! Se lumineaz-a zori
Și în ogrăzi, departe, cocoșii trâmbițează,
Ultima stea zâmbește spre stoluri de cocori
Și-ncet, tot orizontul, în roșu se pictează.

Trezește-te, iubito! Se lumineaz-a zori.
Deschisu-ți-am fereastra, să simți pe trup răcoarea.
Trezește-te, iubito, să vezi ce de culori!
Să vezi cum arde cerul, să vezi cum arde marea!

Trezește-te, iubito! Se lumineaz-a zori.
Aromele cafelei se răspândesc în casă.
Ți-am pus alături cornuri și un buchet de flori.
Trezește-te! Sunt zorii, iubita mea frumoasă.

Trezește-te, iubito! Deschide ochii. Hai!
Hai să te speli pe față cu razele de soare.
Trezește-te, iubito! E dimineață-n Rai.
Noi suntem primii oameni din lumea asta mare.

Un BAC, doi baci (dezvoltare)

Bulă e elev de-a doi'șpea,
'Nalt, frumos, bine legat,
Și-astăzi are prima probă
La Bacalaureat.

S-a trezit de dimineață,
S-a spălat, s-a parfumat,
Și cu-n tub întreg de spumă
Fixativă s-a frezat.

S-a-mbrăcat cu blugi  ”trei sferturi”
(Că doar, Bac-ul este vara)
Și-a luat tenișii cu stras-uri
Și cămașa de la Zara.

Mama Bulă îl privește
Și e mândră peste poate:
”O să fie cel mai chipeș
Din întreaga Facultate.”

Tata Bulă vine-n grabă
Și-i dă niște bani, așa...
Ca să aibă copilașul
De țigări și de cafea.

Fiule! zice babacul
Dându-și părul înspre spate,
Astăzi ai, precum se spune,
Testul de maturitate.

Bac-ul, fiule, ascultă,
E anume inventat,
Ca să diferențieze
Un copil de un bărbat.

Mergi, dar', fiule, cu bine!
Țelul tu să ți-l atingi
Și să vii cu vestea mare
Că ai luat măcar un cinci.

Trec trei ceasuri, apoi șase,
Apoi zece. Se-noptează.
E aproape miezul nopții
Când Bulă se-napoiază.

Este rupt... de oboseală.
De-abia șade în picioare.
Și miroase rău a votcă
Și a suc de portocale.

Sar ai lui din așternuturi:
- Dragul mamei, să nu cazi!
- Vino să te țină tata
Să ne zici ce-ai făcut azi.

- Dragă... tată, zice Bulă
Întinzându-se pe pat,
Mi-ai spus azi că, de iau Bac-ul,
O să fiu și eu bărbat.

Dragă mamă, dragă tată!
Nu știu cum s-a spun subtil
Și-s prea obosit: (sughite)
Eu... o să rămân copil.

Un BAC, doi baci

BAC-ul se spune că ar fi
Examen de maturitate.
Însă, privind la rezultate,
Tinerii, azi, rămân copii.

Groapa noastră cea de toate zilele

Gropile fac parte din viața românului.

Ne-am obișnuit atât de mult cu ele încât atunci când avem ocazia să conducem un autovehicul pe o șosea normală (în general în afara granițelor României), ni se pare ciudat.

Printre urmele de asfalt, gropile se nasc, se dezvoltă, cresc și se înmulțesc aproape ca niște organisme vii. Și, dacă e să ne luăm după Darwin, sunt o specie a dracului de adaptată la condițiile de ”trai” din România, pentru că trăiesc mult și, aparent, nu au dușmani naturali.

Probabil că această nouă specie, nouă formă de viață, numită ”groapa de șosea” are și anumite avantaje, anumite utilizări în industrie sau în agricultură pentru că, pe lângă exemplarele ”sălbatice” care apar spontan în asfalt, am observat că unii oameni au început să le ”cultive”, să le ”crească”.

Este adevărat că specia domestică de ”groapa șoselis” (denumirea științifică îmi aparține și vreau să o înregistrez la OSIM) este un pic diferită de specia ”sălbatică”. Gropile ”domestice” sunt, de obicei, mai mari (deh, sunt hrănite cu furaje), și au forme aproximativ identice, predominând cele derivate din pătrat/dreptunghi.

Gropile domestice sunt ”prăsite” de oameni anume pregătiți, cu utilaje specializate gen freză, escavator, dar și cu unelte tradiționale gen târnăcop și cazma, semn că această îndeletnicire are deja o tradiție îndelungată pe plaiurile mioritice.

Gropile, indiferent dacă sunt sălbatice sau domestice, sunt foarte folositoare mai ales pentru industria auto, susținând acest domeniu prin crearea unei cereri constante de piese de schimb și consumabile, în special cele legate de sistemul de suspensii, mai rar cauciucuri și jante și cu totul excepțional elemente de caroserie.

Din păcate, această industrie a creșterii și exploatării gropilor pare a fi condamnată să rămână una locală, românească, deoarece, până acum, toate încercările de a promova exporturile în domeniu s-au lovit de sensibilitatea foarte mare a gropilor față de schimbarea mediului de viață, ele neputând supraviețui în alte țări.

Dar sper că, odată cu dezvoltarea turismului în România, străinii vor putea să vină și să admire în toată splendoarea minunatele exemplare ale acestei specii de viețuitoare unice în lume, mai ales că gropile nu se tem de oameni, putând fi observate și studiate fără nici un efort. Riscuri sunt, ca în cazul oricărei vietăți.

Dincolo de glumă, cei care vă deplasați pe raza frumosului municipiu Giurgiu, aveți grijă în zona sensului giratoriu de la Spital-Parcul Mihai Viteazul. E o groapă domestică apărută ieri, care se întinde pe 3 benzi de circulație din 4 existente și care variază ca adâncime între 2 și 10 cm.

Mult noroc!

Afacerea Bechtel: și reziliați și cu banii luați

Contractul prin care compania americană Bechtel trebuia să umple România de autostrăzi a fost reziliat.

După ce am plătit americanilor peste UN MILIARD de euro, fără autostrăzile promise și după ce zeci de firme românești care subcontractaseră lucrări de la Bechtel au intrat în faliment pentru că preacinstiții yankei nu le-au plătit nici un leu, rezilierea contractului a fost ”negociată” și s-a convenit că, dacă vrem ca americanii să plece de pe meleagurile mioritice, trebuie să îi mai miluim cu 37,2 milioane de euro.

Superb!

Banii s-au dat și se vor da, asfalt canci.

Iar dacă mă gândesc la faptul că Bechtel construiește autostrăzi în totă lumea asta, la prețuri mult mai mici decât a cerut pentru cele neconstruite în România, începe să mi se ridice tensiunea arterială.

Mai ales pentru că, în România de astăzi, nu văd nici o posibilitate ca cei care au ”negociat” și ”renegociat” contractele cu americanii să fie plimbați puțin pe la Parchet, cu cătușe și escortă de mascați și să le fie arătată pușcăria pe dinăuntru.

În felul ăsta, banii pe care noi îi plătim sub formă de impozite și taxe se scurg în buzunarele companiilor și a ”negociatorilor” iar românii se chinuie în continuare să ajungă de la București la Arad în trei zile și riscându-și viața pe drumuri pline de gropi, unde fiecare depășire presupune o supradoză de nebunie și unde întâlnești la tot pasul căruțe și animale mai mult sau mai puțin domestice.

Așa că, din ”visul american”, românii s-au ales doar cu un coșmar plătit cu foarte mulți bani.

Gazele de șist

Subiectul gazelor de șist este unul care, de mai bine de un an de zile ține ”capul de afiș” al scandalurilor publice.

Guvernul ungureanului a fost primul care și-a aprins în cap vâlvătaia, criticat la vremea respectivă cu sârg de către actualii guvernanți.

Deh! Se apropia campania electorală și dădea bine la electorat să o arzi ecologist.

Însă, imediat după ce au ajuns la putere, USL-iștii și mai ales PSD-iștii, s-au gândit că e pâinică bună de mâncat cu gazele astea și că, dacă paraii de la Chevron fuseră buni pentru pdl-i, sunt la fel de buni și pentru preacinstiții psd-i.

Drept pentru care, din opozanți de moarte, actualii guvernanți s-au transformat peste noapte în partizani ai ideii exploatării gazelor de șist (teza cu ”se face doar explorare” nu ține, pentru că nimeni de talia lui Chevron nu bagă un ban în ceva fără să fie sigur că-și scoate înzecit).

Pe de o parte, mi se pare normal ca dacă, în calitate de stat, stai cu curul pe niște resurse, mai ales în domeniul energetic, să le exploatezi, dracului, nu să mori de foame ca prostul. Aceeași teză am susținut-o și în cazul Roșia Montană.

Pe de altă parte, însă, cred că ar trebui să ciulim urechile de ce vrea onorabila Uniune Europeană să interzică exploatarea gazelor de șist prin fracturare hidraulică.

Nu știu cum se face, dar noi ascultăm de UE doar când e vorba de mărirea prețurilor, de închiderea minelor și fabricilor, dar când e vorba de chestii importante pentru , să zicem, mediu, surzim brusc.

Dar ce sunt gazele de șist?

Foarte simplu: sunt gaze naturale, d-alea de care ardem dimineața când ne facem cafea sau încălzim laptele la copii. Numai că, în loc să fie acumulate în ”pungi”, cum sunt de obicei, gazele astea sunt ”prinse” în interiorul rocilor. Pentru a le extrage, rocile trebuie sparte (cât mai mult, cât mai aproape de atomizare) pentru a elibera gazul care este apoi captat și trimis să ne fiarbă supa.

Până aici, nimic spectaculos.

Doar că, această spargere a rocii se face prin pomparea la presiuni uriașe a unui adevărat cocktail de substanțe chimice (cam 200).

Și cum, fatalitate, în preajma rocilor conținătoare de gaz se află și pânza freatică, adicătelea apa care urmează să ajungă la robinetele noastre, e cam greu de acceptat scenariul ca substanțele respective să se amestece cu apa și să dea un... produs care are toate condițiile să ”dăuneze grav sănătății”.

Toate ”asigurările” date de companii și autorități cum că ”s-au luat toate măsurile de precauție” și ”așa ceva nu este posibil” sunt doar porcării de marketing.

Unde mai pui că, în zonele în care se fac aceste exploatări, la adâncimea respectivă, nu va mai fi rocă solidă ci... nisip sau pietriș. Care nu prea e stabil... Care (e dovedit științific) amplifică undele de șoc provocate de cutremure...

Mai plastic, dacă până la fracturarea hidraulică călcai pe piatră, după aceea ești pe nisipuri mișcătoare.

Și d-aia zic că graba și conspirativitatea asta cu care s-au dat autorizațiile de (sanchi) explorare are un puternic damf de șpăguță cu verzișori.

Să scoatem gazul din roci și aurul de la Roșia Montană, dar să o facem cu o tehnologie ”prietenoasă”, chiar dacă trebuie să mai așteptăm să se inventeze și, după aia, să mai putem a ființa pe acele meleaguri, nu să fim obligați să ne cărăbănim d-acolo.

Drumul spre iad e pavat cu intenții bune

Raportul Monicăi Macovei privind confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni a fost adoptat de Comisia LIBE (Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne), având șanse să devină normă juridică obligatorie la nivelul Uniunii Europene.

Victor Ponta vrea modificarea articolului 44 din Constituție, care se referă la dreptul de proprietate, tot pentru a putea confisca ”averile obținute în urma infracțiunilor”.

La prima vedere sunt două inițiative lăudabile, menite să îi lase cu dosurile în viscol pe cei care își plimbă aceleași dosuri în vile și limuzine de lux cumpărate cu bani obținuți din comiterea unor (multor) infracțiuni.

La dracu'! Gând la gând cu bucurie! Să se termine odată cu hoții și mafioții care te sfidează de la înălțimea milioanelor în valută forte.

Sau nu??!!

”Punctul important este posibilitatea confiscării bunurilor provenite din infracțiuni fără a exista o sentință de condamnare.”

”Vreau să confiscăm averile obținute în urma infracțiunilor, pe sistemul european. Este o nouă concepție la nivel european, venită pe filieră americană și cred că este o idee bună. pentru aceasta trebuie să modificăm articolul 44 din Constituție, pentru că altfel nu putem face nimic.”

Pentru necunoscători, articolul 44 din Constituția României reglementează ”dreptul de proprietate privată”. La alineatul 8 se spune că: ”Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.”, iar la alineatul 9: ”Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.”

Carevasăzică există cadrul legal care să permită confiscarea averilor și bunurilor dobândite ilegal. De ce mai trebuie atâta tevatură??!!

Păi să analizăm datele:

1. Madam Macovei zice că bunurile ar trebui confiscate ”fără a exista o sentință de condamnare”.

Adică fără ca un judecător să se pronunțe cu privire la caracterul licit sau ilicit al dobândirii bunului respectiv.

Păi și atunci de unde știm că e ilicit? Cine hotărăște? Procurorul? Polițistul? Fiscul?

Aa! Dacă era vorba doar de punere sub sechestru până la soluționarea definitivă și irevocabilă... era altceva. Dar CONFISCARE...??

2. Dom' Ponta, bazându-se, probabil, pe ”noua concepție europeană” lansată de madam Macovei (Deh! Procuror la procuror nu-și scoate ochii.), vrea să modifice articolul din Constituție.

Cum articolul permite confiscarea, probabil că nu se va ”umbla” la asta.

De asemenea, nu cred că e cineva nebun să spună că averea dobândită licit poate fi confiscată.

La ce s-ar putea ”umbla”?

Păi mai rămâne prezumția dobândirii licite a averii.

O vrea dom' Ponta ca toate averile să fie prezumate ca fiind dobândite ilicit?

Știu că unii vor spune că iau apărarea infractorilor și caut ”nod în papură”.

Știu că unii vor susține aceste propuneri ”ca să le ia averilii la hoți”.

Nu este așa.

Dacă averea nu mai este prezumată ca licită și nu mai este nevoie de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru a fi confiscată, se deschide o veritabilă ”cutie a Pandorei” în fața căreia toți, TOȚI, sunt vulnerabili.

Indiferent cât de onest este.

Casa ta, mașina ta, banii tăi... Orice bun îți aparține ar putea fi confiscat, teoretic, de un polițist sau un procuror. Pur și simplu. Fără să fie obligat să demonstreze că bunul respectiv are o proveniență ilicită. Doar pe baza unor ”indicii”, ”bănuieli”, ”informații” etc.

Deoarece caracterul licit nu mai este prezumat și nu mai e nevoie de instanța de judecată.

De instanță o să ai TU nevoie, ca să-i dai în judecată și să demonstrezi că ai dobândit casa, mașina sau banii pe căi legale.

Sigur! Putem să ne drogăm cu ”eu am încredere în instituții” și să uităm triliardele de abuzuri. Sau putem să spunem că ”nu e treaba mea” și să dormim liniștiți până ne vom trezi că suntem aruncați în stradă doar cu chiloții pe noi pentru că un vecin, invidios că avem ”plasma” mai mare, ne-a reclamat pentru ”ilicit”.

Pentru cei mai tineri, care nu cred că astfel de lucruri se pot întâmpla: întrebați-i pe cei care au o experiență relevantă înainte de '89, cum era cu ”legea ilicitului”. Și nici atunci nu era așa cum vor ăștia să facă.

Și dacă nu învățăm nimic din istorie, o să rămânem fără dinți și râzând la soare când s-o întoarce să ne lovească peste bot.

Am pierdut calea

A trecut Paștele...

S-a terminat postul, s-au ciocnit ouăle și s-au mâncat, s-a tăiat mielul și s-a mâncat, s-au copt cozonacii și s-au mâncat, s-a răcit vinul și s-a băut.

Pentru marea majoritate a oamenilor, cam la atât se reduce ”sfânta sărbătoare”.

Am cunoscut destui oameni care s-au ambiționat să țină postul, lăudându-se în fiecare zi cu asta și, tot în fiecare zi, plângându-se cât de greu este și cum așteaptă să se termine ca să poată înfuleca friptură, stufat, drob...

Cred că noi, preaprinși de problemele cotidiene, de goana nebună după bani, am uitat ce înseamnă, de fapt, o sărbătoare religioasă și perioada premergătoare acesteia.

Un proverb japonez spune că, dacă te uiți mereu spre vârful muntelui pe care-l urci, vei pierde frumusețile drumului.

Drumul este, de cele mai multe ori, mult mai important decât ținta.

Calea îți oferă, te îmbogățește mult mai mult decât ținta. Fiind atent la drumul pe care mergi, vei căpăta experiența necesară atingerii oricăror ținte. Atingerea țintei este o consecință firească a cunoașterii și a urmării neabătute a căii.

Postul Paștelui reprezintă calea.

Calea prin care, renunțând benevol și fără regrete la plăcerile lumești, îți acorzi timp pentru contemplare interioară, autocunoaștere și apropiere de Dumnezeul care sălășluiește în fiecare om.

Postul nu este obligatoriu (orice ar zice preoții). Urmarea căii este opțiunea personală a fiecăruia.

Atingerea țintelor materiale (halirea mielului și turnarea pe gât a vinului, de exemplu), se poate face în multe feluri.

Spiritualul, însă, nu poate fi atins decât urmând calea. Benevol, din convingere, fără regrete, fără a te gândi la țintă.

Un munte poate fi urcat pe poteci sau cu telefericul.

Însă doar una dintre opțiuni îți oferă ocazia să vezi muntele cu adevărat și experiența necesară escaladării altor munți.

Pentru noi contează prea mult ținta.

Vrem să ne îmbogățim, vrem să devenim faimoși, vrem să fim respectați, vrem să ne mântuim sufletul...

Repede și cu orice preț.

Nu contează cum.

Contează doar atingerea țintei.

Căci am pierdut calea.

Interzi-o pe mă-ta!

Azi dimineață, în timp ce mă pregăteam să plec de acasă, o știre mi-a atras atenția la televizor.

Se spunea că, în curând, madama Uniunea Europeană va interzice produsele din carne care conțin bicarbonat de sodiu (ei îi zice E 500).

”Victima” românească este... tradiționalul mic, mititel, micuștean, adicătelea tocmai preparatul care se va perpeli pe grătarele din toată țara mâine, cu ocazia ”sărbătorii” de 1 Mai.

Pe mine mă bucură grija asta a ”fraților civilizați” fața de sănătatea noastră, cum se tăvălesc ei în chinuri să nu halim noi chestii care ne faceră rău...

Constat, cu această ocazie că, practic, toată ”bucătăria” românească (mai mult sau mai puțin tradițională) este harcea-parcea și că, de fapt, noi suntem niște cretini, sălbatici, care nu am depășit epoca de piatră și îngurgităm doar otravă.

Ne amintim, desigur, și de alte directive ”civilizatoare” ale madamei UE, gen adormirea porcului de Crăciun, ustensile de inox pentru producerea brânzei la stâne, cazan de inox pentru țuica de casă și altele.

Probabil, în compensare pentru pierderea ”micului strămoșesc”, frații civilizați ne vor da hamburger-ul 100% natural, că tot am văzut mai zilele trecute un produs de acest gen care, după vreo 10 ani de stat la frigider, era tot ”proaspăt” și îmbietor.

Și, în curând, prevăd că nici brânza, iaurtul sau cașcavalul, produse după metode tradiționale, vor fi declarate ”toxice”, fiind înlocuite cu produse ”curate” occidentale, care nu conțin lapte sau alte ingrediente posibil contaminate, ca să sprijinim industria petrochimică.

După cum știm, crapul românesc conține grăsimi saturate și e toxic, așa că ar trebui să consumăm doar pește oceanic (ăsta conține doar mercur și e bun pentru ficat și sistemul nervos), carnea de pui conține antibiotice și e mai bine să halim puiul occidental (care la două săptămâni de viață are 3-4 kilograme și e crescut numai cu hormoni naturali), iar vinul românesc poate dăuna datorită bolilor care afectează strugurii (vinurile italiene, franțuzești și spaniole nu prezintă acest risc deoarece alcoolul etilic industrial este produs în instalații controlate iar apa, aromele și coloranții sunt de cea mai bună calitate).

Cu alte cuvinte, ar trebui să ne civilizăm și să renunțăm dracului, odată pentru totdeauna, la haleala tradițională care ne ucide lent, și să adoptăm mâncarea sănătoasă din UE, unde merele sunt toate la fel și nu se strică niciodată, unde iaurtul nu conține urme de lapte iar pentru friptură nu se ucide nici un animal.

Să intrăm și noi în ”lumea bună”.

Operațiunea MOV

Prima zi din ”Săptămâna Patimilor”, ultima săptămână înainte de ”sfintele sărbători de Paști”.

Ieri fuseră ”Floriile”. Altă sărbătoare mare...

Pe întreg teritoriul național, ”Operațiunea MOV” intră pe ultima sută de metri.

Miel. Ouă. Vin.

Orice ”bun creștin ortodox” și-ar vinde un rinichi (ba chiar pe amândoi) ca să aibă ”cele cuvenite” pe masă cu ocazia ”sfintelor sărbători”.

Frenezia (e mai mult demență, dar nu contează) cumpărăturilor atinge, săptămâna asta, paroxismul.

Toată lumea aleargă de la un hipermarket la altul, de la piață la magazinul din colț, de la carmangerie la sifonărie.

Fericiții care au ”o pilă” pe la țară se uită cu dispreț la ceilalți. Ei și-au asigurat din timp ”bucatele”. Mielul e arvunit și behăie neștiutor în țarc, vinul ”de buturugă” e în butoi așteptând, roșu sau alb, PET-urile, frigiderul de acasă e ocupat de 2-3 cofraje de ouă (să fie, să ciocnim), cozonacii se coc de zor în cuptoarele brutăriilor și cofetăriilor (doamnele au unghii false și nu mai frământă nici moarte).

Să fie masa bogată!

Ce mai contează că cel puțin jumătate se aruncă?

Ce mai contează că ”doamna” nu ”servește” carne de miel fiindcă miroase a oaie?

Ce mai contează că nimeni nu poate să halească 100 de ouă în 3-4 zile, iar dacă a trecut mai mult te paște toxinfecția alimentară?

Ce mai contează că vinul ”natural” se oțetește în momentul în care ”prinde aer”?

Nimeni nu vorbește despre semnificația sărbătorilor. Nimeni nu pomenește despre sacrificiu, despre caritate, despre înfrânare...

Totul se rezumă la ”masa de Paști”.

Chiar și ”postul” a ajuns să nu mai fie un prilej de purificare și introspecție, ci doar un fel de ”teasing” destinat sporirii apetitului și a plăcerii pântecelui atunci când se termină.

Preoții (măcar unii) își freacă mâinile anticipând satisfacția ”spirituală” a banilor care se vor muta din buzunarele enoriașilor în ”cutiile milei” și îi ”îmbărbătează” pe cei mai zgârciți sau nehotărâți cu descrieri detaliate ale chinurilor iadului.

Paradoxul ”Învierii” în țara care are drept ”Constituție culturală” balada ”Miorița” este că se sărbătorește prin măcelărirea a tot ce behăie.

Și asta într-o religie care proclamă drept ”păcat capital”, ÎMBUIBAREA.

Instanțele dăunează grav sănătății

Fostul senator Cătălin Voicu a fost condamnat definitiv și irevocabil la 7 ani închisoare cu executare pentru trafic de influență... și altele.

Nu comentez detalii despre caz, nu cunosc și nici nu m-a interesat în mod deosebit.

Ceea ce mă interesează pe mine este faptul că fostul parlamentar a primit vestea fiind ”pe patul de spital”, după ce i s-a făcut rău chiar în dimineața zilei în care se pronunța condamnarea.

Mă amuză ”pandemia” asta provocată de virusul justiției.

Nu mă bucur de boala cuiva, nu doresc răul nimănui și nici de simpatii față de madama legată la ochi nu cred că pot să fiu bănuit, ci doar constat cum îi apucă pe toți cu leșin de la lingurică când aud zornet de cătușe și simt în nas briză de pârnaie.

De la preacăutatul Hayssam, care a fost eliberat din pușcărie ca să mierlească ”acasă, în patul lui”, pe motiv de boală gravă în fază terminală, și care a descoperit panaceul universal (cică) printre berbecuți, până la actualul fost-senator-fost-general-SPP, pe toți îi ”lasă inima” când aud de zăbrele.

Cât sunt afară, cu cea mai mică șansă de a evita pârnaia, toți sunt șmecheri, toți o ard mafioți, toți se dau atotputernici. Halesc de toate, beau cu vadra licori de import și le dansează fetițele în poală. Pe la doctor nu trec decât ca să le prescrie pastile ”de putut”. În rest, dacă nu te ferești la timp, te calcă cu gipanul pe trotuar.

Însă cum se întâmplă vreo vizită la drum de seară de la niște bărbați în negru care-i duc la loc cu răcoare (fără verdeață) unde se lasă cu multă întristare și suspin, cum își amintesc ”frații” că sunt bolnavi de toate bolile din lume, plus vreo două-trei încă nedescoperite. Atunci au probleme mari cu inima, în care au băgat, în libertate, tone de șunci, au probleme cu ficatul, în care eu băgat cisterne de alcool, au probleme cu... orice, numa' să ajungă la ”zdup”.

D-aia zic că tre' să fie un efect al madamei oarbe, vreun virus, ceva, de se transformă ”cruce de bărbat” într-o cârpă.

Că, dacă se face o statistică, eu cred că bolile provocate de justiție și pârnaie, mai ales printre politicieni, demnitari, funcționari și ”oameni de afaceri”, rivalizează, dacă nu depășesc numeric, pe cele provocate de tutun, alcool și ”excesul de sare, zahăr și grăsimi”.

Și ar fi bine să se pună mesaje de avertizare, ca pe pachetele de țigări, pe toate ușile instanțelor și Parchetelor din România.

Nu de alta, dar să fie omul informat:

”Consumul de DNA dăunează grav sănătății.”

”Pentru sănătatea dumneavoastră, evitați contactul cu mascați, procurori și judecători.”

Hai să ne întâlnim dincolo de cuvinte!

Hai să ne întâlnim dincolo de cuvinte,
Acolo unde putem comunica doar privindu-ne în ochi
Și lăsând trupurile să-și spună ce au de spus,
Dacă au ceva să-și spună.

Dincolo de cuvinte,
Unde mirosurile transmit mesaje,
Unde un gest face cât o mie de vorbe
Și unde fiorii trupului oferă răspunsuri.

Hai să ne întâlnim dincolo de cuvinte,
Dincolo de tonalități și inflexiuni acustice.
Acolo efemerul vibrației aerului nu mai contează.
Contează doar lumina.
Să lăsăm lumina să ne dea adevărata imagine
A ceea ce suntem și avem a ne spune.

Hai să ne întâlnim dincolo de cuvinte,
Acolo unde nu se pot spune minciuni,
Acolo unde nu există jigniri,
Nici insinuări,
Nici ”am înțeles greșit”.

Dincolo de cuvinte,
Unde ”comunicarea” se sublimează,
Iar sentimentele se exprimă sincer și liber,
Fără încorsetările canoanelor verbale.

Hai să ne întâlnim dincolo de cuvinte,
Acolo unde ”Te iubesc!” nu există.
Există doar lumină în ochii celuilalt,
Există doar bătăile inimii întețite de semnalul electric
Al neuronilor stimulați de o atingere ușoară,
Există doar două suflete care tac împreună,
Două creiere care gândesc la fel,
Două trupuri care se contopesc.

Dacă avem ceva a ne spune,
Să ne lăsăm trupurile să spună,
Și să comunicăm privindu-ne în ochi,
Dincolo de cuvinte.

Copii și câini

Duminică, 14.04.2013.

Am plecat cu toată familia, de dimineață, spre ”Turnul Ceasornicului”, emblemă a orașului Giurgiu. Fiică-mea cea mare avea o acțiune în aer liber cu colegii de la ”pictură”. Urmau să deseneze edificiul susmenționat.

Au fost cam 15-20 de copii, cu părinții din dotare, cu profesori, cu oficialități, cu televiziune...

Și cu câini...

În centrul orașului, în jurul clădirii care apare pe steagul municipalității și care, cel puțin teoretic, ar trebui să fie un punct de atracție turistică, își face veacul o haită de dulăi, cam 5-6, hrăniși cu generozitate de cretinii care-și spun ”iubitori de animale”.

E de prisos să spun că, pe toată durata ”acțiunii”, adulții au făcut zid în jurul copiilor care, între două tușe de penel mai alergau și se mai jucau bucurându-se de soare.

E de prisos să spun că patrupedele, atât de mult ocrotite de toți lobotomizații, urmăreau foarte atent orice acțiune a copiilor, mai ales atunci când era vorba de mâncatul unui biscuite sau ceva similar.

E de prisos să amintesc faptul că autoritățile, deși declarativ mor de grija cetățenilor, nu fac nimic, dar NIMIC pentru a reduce numărul câinilor vagabonzi care circulă nestingheriți și care și-au împărțit deja orașul în ”teritorii de vânătoare”.

Ce mai contează un copil mușcat de câini atunci când în balanță se află ”pacea” cu ”organizațiile de protecție a animalelor”?

Poate ar trebui să cerem voie de la aceste ”organizații” (care toacă o grămadă de bani, deși sunt nonprofit”) ca să ne plimbăm cu copiii prin parcuri sau pe străzi. Poate trebuie să plătim taxe ”iubitorilor de animale” de vreme ce autoritățile locale nu fac nimic pentru rezolvarea unei probleme a cărei amploare se poate vedea printr-o simplă analizare a registrului de la ”urgențe”.

Poate că suntem atât de ”pătrunși” de vechea și, din punctul meu de vedere, umilitoarea, zicere cu ”latră câinii în Giurgiu”, încât suntem gata să predăm orașul patrupedelor și să plătim tribut pentru a fi tolerați pe teritoriul lor.

Sau poate ar trebui să înființăm o asociație pentru protecția oamenilor împotriva câinilor vagabonzi și să facem scandal de fiecare dată când un om este mușcat.

Poate așa, cu proteste zilnice sub ferestre, autoritățile se vor uita prin geamurile birourilor și limuzinelor și vor înțelege că maidanezii sunt o problemă pentru oameni iar ”asociațiile pentru protecția animalelor” care plâng pentru câini în timp ce halesc cefe de porc sunt, în cel mai bun caz, niște adunături de frustrați, atunci când nu toacă banii publici pentru tot felul de ”proiecte de sterilizare”.

Clonați-o pe Kovesi!

Azi, 03.04.2013 s-a scris încă o pagină jegoasă în istoria politicii românești. Este vorba, desigur, despre numirea Laurei Codruța Kovesi la șefia DNA, numire făcută ”pe baza convingerilor proprii” de către premierul Ponta, actualmente și interimar la ”justiție”.

Subiectul îmi repugnă.

Din punctul meu de vedere, e o porcărie băsistă la care Ponta a pus botul obligat sau din interes.

Ce mă neliniștește,... ce mă îngrozește, chiar, este faptul că, după ce a stat ț-șpe mii de ani la conducerea Parchetului General, făcând o grămadă de blestemății și după ”vacanța” petrecută în țări străine cu dispensă de bună purtare de la guvernul Ponta, madam Kovesi rămâne singurul procuror din România considerat capabil să conducă o instituție.

Dintre sutele sau miile de procurori viețuitori în România prin Parchete de pe lângă instanțe de toate gradele, nu mai există nimeni, DAR NIMENI, capabil să conducă o instituție sau măcar demn de onoarea de a i se permite să încerce.

”Monogamia” asta la conducerea diverselor instituții din sistemul de justiție (la CSM nu se poate fără hăineală, la Parchete e deranj fără Kovesi...) îmi displace profund.

Oricât de bun ar fi un om (și nu e cazul) tot nu e bine să stea pe viață la șefia unei instituții. Democrația însăși se bazează pe alternanța la putere, nu pe monopol.

Nu sunt blasfemic, dar până și Dumnezeu poate fi înlocuit cu Alah sau cu Budha, la ”conducerea” cerului și pământului.

Kovesi, se pare, e mai presus de orice.

Este, totodată, și un semnal penibil trimis ”partenerilor externi” pe care mai marii țării îi pupă-n dos cât e ziua de lungă: ”noi suntem niște cretini și imbecili, iar când unul dintre noi învață să citească, îl punem șef peste toate”.

Eu propun guvernului s-o cloneze pe Kovesi (poate și pe hăineală) și să populeze întregul sistem de justiție și (de ce nu?) întreaga țară numai cu ”luluțe”.

Exigențele doamnei Oana Andrea Schmidt-Hăineală

Într-o ieșire publică petrecută pe holurile instituției pe care o păstorește, doamna Oana Andrea Schmidt-Hăineală (numită în continuare, în acest articol, ”onuța”), ocupanta fotoliului confortabil de Președinte al CSM, a dezvăluit ”pretențiile” domniei sale (și ale secției pentru procurori, desigur) cu privire la calitățile pe care ar trebui să le aibă viitorii ”catindați” la funcțiile de conducere din Parchetul General și DNA. Iată-le:

Am observat cum onuța pune mare accent pe profesionalism, ”portofoliu”, ”experiență managerială la nivel înalt”, și cum se vede ea ca reprezentând ”exigențele sistemului”, cum vorbește ea despre standarde și criterii de evaluare... 

SUPERB!!!

Ceea ce uită să spună onuța (cred că din rea voință, că-i cam tânără pentru a beneficia de prezumția de senilitate), este faptul că aceste criterii, aplicate propriei auguste persoane, ar trimite-o acasă din toate funcțiile publice cu un șut vârtos în acea parte a corpului cu care tocește pielea fotoliului de la birou.

Și asta pentru că, în timp ce pretinde profesionalism, experiență și alte cele (normale și benefice, de altfel) de la ”catindați”, onuța mimează torențiala în cazul Nicolae Țigaret, omul pe care, împreună cu un alt coleg procuror, l-au trimis nevinovat la pușcărie 13 luni pentru un omor pe care acesta nu-l comisese, fapt constatat de toate instanțele care au judecat dosarul.

E cam penibil să vorbești de profesionalism și de ”portofoliu” atunci când ”scheleții” cad peste tine din dulap, nu-i așa?

Dar, cu mult cinism și cu un tupeu fără margini, se poate orice.

Se poate chiar și ca onuța să dea lecții, să stabilească standarde și să aibă ”exigențe”.

Nu m-ar mira ca, peste un timp, mergând pe același principiu, să o vedem pe Alina Plugaru specialistă în canoane monahale, pe băsesc activist împotriva consumului de alcool, pe EBA predând lecții de retorică...

”Avutul obștesc”

În ultimele zile, ”media” din România a fost ”zguduită” de o știre: jurnalistul Victor Ciutacu pleacă de la ”Antene” și se mută la România TV (RTV).

Știrea, cum era de așteptat, a stârnit pasiuni bruște și explozive la cei (foarte mulți, din păcate) cu un singur neuron și ăla în comă profundă. Toți imbecilii s-au repezit să comenteze și să arunce cu căcat în cel pe care, în urmă cu o săptămână, îl rugau să le fie far călăuzitor în ”lupta” împotriva băsescului sau, mai exact, să lupte el în timp ce ei urmăresc răzmerița la TV.

În mințile ”monoidee” ale unora, Victor Ciutacu, asemenea altor personalități ale vieții publice din ultimii 23 de ani, este un bun public, un ”avut obștesc” asupra căruia ei, uitătorii la televizor, au măcar un drept de dispoziție absolută dacă nu un drept de proprietate.

Pentru unii, faptul că ”își sacrifică timpul” stând în cur pe canapea și uitându-se la televizor cu sticla de țuică de pufoaică alături, le dă dreptul de a dispune ”ce”, ”cum” și ”când”, referitor la acțiunile celui care se află în fața camerei de filmat. Pentru acești oameni este un drept natural acela de a ”hotărâ” cum să-și trăiască ”vedeta favorită” viața profesională și chiar personală.

În fața ”plășmii” achiziționată în rate pe două'j dă ani și cu crivățul șuierând sinistru prin intestine, se clădesc sau se distrug cariere, se pun subiecte pe agenda publică, se grațiază sau se execută ”condamnați”, se căsătoresc sau ”se divorțează” oameni..., într-o frenezie delirantă a sentimentului de proprietate.

Iar când o persoană publică decide să facă altceva decât vrea ”Măria Sa publicul”... e deranj (vorba unui coleg). E ”furt din avutul obștesc”, frate!

Modul ăsta de gândire, mie îmi provoacă greață.

Cine mama dracului îmi dă mie dreptul să decid cum să-și trăiască altul viața?

Cine mama dracului a murit și mi-a lăsat moștenire dreptul de proprietate asupra unui alt om?

Cum pot să am eu tupeul de a-mi da cu părerea asupra felului cum un alt om își clădește viața, atâta timp cât, în foarte multe cazuri, viața mea e un dezastru?

Nu încerc să-i iau apărarea lui Victor Ciutacu. Nu cred că, de la înălțimea carierei sale jurnalistice, are nevoie de ”apărarea” mea.

Nu încerc nici să ”îmi fac un nume” pe seama domniei sale (e o strategie proastă să încerci să ”te ridici” vorbind de bine despre un om în care ”cetățenii” aruncă cu mizerii), nici ”să-i intru în grații” (nu-l cunosc personal).

Remarc doar grețoasa predispoziție a românilor de a considera că au vreun drept asupra celor care, prin eforturi personale și, de multe ori, prin sacrificii crâncene, au reușit să facă ceva cu viața lor.

Personal, îmi place jurnalistul Victor Ciutacu. E direct și nu se dă în lături de a critica, atunci când e cazul, chiar și persoanele despre care a recunoscut public că-i sunt prieteni.

Recunosc faptul că m-a întristat puțin plecarea sa de la ”Antene”, dar, până la urmă, omul are dreptul să-și decidă singur soarta.

Dacă își va păstra ”linia” pe care și-a clădit cariera până acum, singurul meu ”disconfort” constă în faptul că va trebui să pendulez între două posturi de televiziune pentru a urmări subiectele care mă interesează, dar s-a inventat telecomanda.

Până la urmă, omul are o familie la care trebuie să se gândească.

Interesul meu, ca telespectator, este să primesc informația care mă interesează, indiferent de postul de televiziune care o transmite.

Și, filozofic vorbind, faptul de a pleca de la statutul de ”semizeu” și a începe, practic, de la zero, mi se pare chiar de apreciat.

În rest..., sper ca imbecilii să înțeleagă odată și-odată că oamenii nu sunt ”avut obștesc”.

De ce îmi pute ”ruperea” pdl-icăi de băsesc?!

Alegerile interne din gașca băsistă m-au interesat puțin spre deloc. Adică n-am urmărit ”evenimentele”, ”cursa electorală”, ”discursurile”..., preferând să stau cu familia și să mă întâlnesc cu prietenii.

Văd acum, la ora 23.30, la știri, că a câștigat buldogul împotriva nuțicii și a macoveii.

Mai văd că băsescul a avut un discurs în care spunea că ”se desparte definitiv” de pdl-ica.

Nu știu de ce, tot scandalul ăsta, cu acuzații de fraudă, cu ”pus poale-n cap”, mi se pare un spectacol grotesc, regizat de un regizor diliu.

Din punctul meu de vedere, băsescul nu e chiar așa de prost pe cât îl crede lumea, și nici buldogul nu e atât de dizident pe cât se arată.

Era clar pentru oricine că portocalii, conduși de nuțica, s-ar fi dus dracului ca partid, iar sinistra europarlamentară fostă procuror comunist nu avea decât rolul de pată de culoare.

În acest context, buldogul era singura variantă ”viabilă”, mai ales că aproape toți ”liderii” puterii actuale îl declaraseră ca ”partener credibil de dialog”.

Și revin la ideea că băsescul nu e chiar prost.

Susținerea libidinoasă a nuțicii și opoziția agresivă împotriva buldogului mi se par prea libidinoase respectiv agresive pentru a fi reale. Îmi este imposibil să cred că, după ce a reușit subordonarea serviciilor secrete,  a aparatului de justiție și a numeroase alte instituții de forță (și de bani), băsescul a jucat, cu propriul partid-anexă, o carte atât de evident necâștigătoare.

Mie mi se pare doar o prosteală.

Un pdl-u condus de buldog cu binecuvântarea băsescului nu ar fi fost decât o continuare a ”găștii bocului”, adică o adunătură de oportuniști fără nici un fel de credibilitate pe piața electorală.

Însă un pdl-u condus de un buldog dizident, un pdl-u ”fără” udre și macoveie, un pdl-u căruia chiriașul de la Cotroceni i-a spus ”adio”..., e altceva.

Brusc, ”rupți” de băsesc, portocalii capătă o altă aură în ochii oamenilor de rând și chiar a politicienilor ”puterii”.

Cu noul ”make-up” pdl-ul devine ”frecventabil”, un partener de discuție, de negociere și, de ce nu, de guvernare, în perspectiva (aspirațională) a unei ruperi a USL.

Un pdl-u rupt de băsesc, condus de un buldog care nu mai ascultă comenzile venite de la Cotroceni, mai mult, criticat și critic față de marinar, opozant față de actuala guvernare (care, oricum, nu dă semne că ar fi ieșit din opoziție), poate fi o soluție viabilă în ochii unora.

Doar că... eu nu cred în independența buldogului.

Nu cred că, după 20 de ani de lins mâna stăpânului, acesta s-a hotărât brusc să muște.

Cred, mai degrabă, că dresajul a ajuns la un așa grad de perfecțiune încât ”mușcăturile”, deși par reale, nu varsă nici o picătură de sânge.

În plus, apariția ”de partea” buldogului a lui ”dragă stolo” și a personajului care scria cu oi pe dealuri pentru venirea ”marelui cârmaci”, nu mi se pare vreun semn de ”rupere”.

Nu cred nici în ruperea găștii, nici în plecare udrei.

Părerea mea este că portocalii vor începe să își construiască o imagine de ”antibăsiști” pe model USL, iar băsescul îl va arunca iar în bătălie pe ungurean care, cu gașca sa de strânsură, va poza, la sacrificiu, în noul partid ”prezidențial.

România sub asediu

Cetățenii români care au ”tupeul” să emigreze în țările ”civilizate” din Europa în căutarea unui trai mai bun sunt infractori, cerșetori, vânători de ajutoare sociale, mâncători de lebede, nespălați, scandalagii, țigani...

Carnea de vită din România și ajunsă pe augustele mese ale auguștilor europeni este, de fapt, de cal, românii fiind niște țepari care vor să păcălească preacinstiții occidentali.

Acum și carnea de curcan din România are reziduri de antibiotice care otrăvesc bucatele ”stăpânilor”.

Faptul că toate aceste ”mituri urbane” se dovedesc, până la urmă, false, nici nu mai contează. Eticheta este pusă.

Nu contează că există milioane de români care învață și muncesc cinstit în toată Europa, plătind taxe și impozite statelor adoptive.

Nu contează că ”Ducipal” a ajuns pe masa occidentalilor ca urmare a unor ”șmenozeli” făcute de alți preacinstiți occidentali care urmăreau (știu că e greu de crezut) să câștige mulți bani. Dar cred că și acești occidentali au strămoși români. E un fapt cunoscut că occidentalul neaoș mai bine lasă de la el decât să păcălească pe cineva.

Probabil că și scandalul ”curcanului antibiotic” va avea aceeași soartă, batista fiind pusă pe țambalul ”civilizat” în momentul în care se va dovedi că, de fapt, curcanul românesc infestat ”vorbea” o limbă de circulație internațională.

Oricum nu mai contează.

Aceste scandaluri pun etichete în conștiințele oamenilor care iau de bun ceea ce li se spune și nu mai au timp să cerceteze sau să urmărească finalul poveștii.

Aceste evenimente ar putea fi puse pe seama unor coincidențe stranii, dacă nu ar figura la loc de cinste în ”Manualul micului asasin economic”.

Pentru că, până la urmă, la asta se reduce totul.

Vă amintesc și scandalul ”Dacia Logan”, când germanii au făcut o înscenare penibilă pentru a încerca să demonstreze că automobilul franco-român care le invada piața nu era sigur.

Blocarea psihologică a integrării românilor în statele unde emigrează, ”programarea” publicului de a nu face turism în România, sistarea importurilor de carne de vită și (mai nou) de curcan din România, înseamnă tot atâtea atacuri directe asupra economiei.

Fără banii (nu puțini) trimiși acasă de românii care lucrează în străinătate sau lăsați de turiștii străini care vin să ne viziteze, fără ”euroii” proveniți din exporturile produselor agroalimentare, cu o industrie spulberată, cumpărată de ”investitori” în vederea ”retehnologizării” și apoi vândută la fier vechi, cu împrumuturi externe imense și cu posibilități din ce în ce mai mici de a-și ”plăti băncile”, România va dispărea.

Se va ajunge, probabil, de la statutul actual de ”vasal” care uneori mai are și pretenții, la cel de ”sclav” asupra căruia ”stăpânii” au drepturi depline și discreționare.

Nu vreau să se creadă că iau partea cetățenilor sau producătorilor români care fac tot felul de nemernicii.

Eu spun doar că acest val de ”descoperiri” care închid, pentru români, diverse piețe occidentale, sunt prea bine documentate și puse în scenă pentru a fi simple coincidențe și că serviciile de informații (de exemplu SIE) ar trebui să-și facă simțită prezența și să identifice cine ne-a declarat război și cine trage foloasele.

Și asta repede, pentru că încă 3-4 ”scandaluri” de acest gen și România nu va mai putea exporta nici măcar aer.

Eu, (hâc) alegător, eu pentru cine (mai) votez? (hâc)

Anul trecut, după ce guvernul ungueanu a picat prin moțiune de cenzură și a venit USL-ul la putere, au început, normal, și mutările ”dintr-o barcă în alta”.

Marea ”achiziție” a USL în acea perioadă de ”mercato” a fost, fără îndoială, monsiu Frunzăverde care, văzând că la pdl-ica începe să se facă simțită o secetă care promite a fi îndelungată, s-a gândit să nu mai facă multă fotosinteză p-acolo și s-a mutat pe meleagurile pnl-iste, care promiteau un viitor cu mai mult soare, irigații și substanțe nutritive.

Am acceptat, la vremea aceea, această ”mișcare” spunându-mi că e necesară pentru anihilarea politică a portocaliilor și pentru debarcarea marinarului.

Nu a fost să fie.

Mai acum câtva timp, ȘOC, încă un portocaliu de vază părăsește luntrea găurită din Modrogan și sare în (de acum) iahtul pnl-ist. Este vorba, desigur, de fostul ministru al apărării, Stănișoară, care, mai mult ca sigur, și-a dat brusc seama că nu se mai regăsește în doctrina portocalie și, căutând asiduu, a identificat la dreapta eșichierului politic românesc o formațiune - PNL - unde să-și poată pune în valoare potențialul politic și ideile progresiste.

De ce a fost acceptat și primit ”cu onoruri”...??!! Nu știu!

La auzul acestei știri am regurgitat vârtos tot ceea ce mâncasem în ultimele 3 luni dar, ca filozoful, am zis că ”unde s-a dus mia, se duce și suta”, așa că am tăcut înjurând în gând.

Dar mai deunăzi, dându-mă pe portaluri de știri și ziare de pe NET, am citit că ar mai urma niscaiva ”transferuri” dinspre echipa portocalie spre cea galbenă.

Numele care mi-a dat metabolismul peste cap a fost boureanul.

Adică boureanul va trece la PNL??!!

OAU!

Măi..., nenea Antonescule! 

Păi cum ne fuse vorba, praleo?

O grămadă de compatrioți vă votară ca scape de portocalii și acum tu-i iei la tine, îi revopsești, le dai kilometrajul îndărăt și ni-i vinzi zicând că-s noi-nouți?

Bine și noi...!

Mare om, mare caracter!

Cu alte cuvinte, portocalii ne violau iar matale ne scăpași, convingându-ne...

Nu mi-am făcut eu, niciodată, iluzii cu privire la majoritatea politicienilor și partidelor din țărișoară, dar să-l negociezi cu boureanul când ai 70% în Parlament... e de tot rahatul (turcesc, cu cacao).

Nu m-ar mira să văd și udrea ”reeșapată”, pe macoveia ”înmatriculată” la PNL și, de ce nu, după ce-și termină mandatul (ne)constituțional, să se găsească și pentru băsesc măcar un post de ”vice” sub ”stindardul” galben.

Și uite-așa, treaz-negustat de ziua celor 44 de pahare, vă întreb, domnule Antonescu:

EU CU CINE MAMA DRACULUI MAI VOTEZ?

Et in Arcadia ego

M-am născut să duc povara conștiinței de a fi
Și să-mi simt efemeritatea în fiecare apus de soare.
M-am născut cu speranța veșniciei și certitudinea stingerii.
M-am născut știind că trebuie să mă uit la cei din jur
Și să învăț a dispărea cu zâmbetul pe buze.
Sunt o combinație ciudată de vremelnicie animală
Și veșnicie divină sau întâmplare darwiniană.
Strămoșii mei s-au făcut sau au fost făcuți,
Iar eu m-am născut să simt durerea lumii
Așa cum toți cei asemenea mie o simt.
M-am născut să  înțeleg neînțelese înțelesuri,
Să văd vedenii nevăzute și să aud infinitul cum se contractă.
M-am născut normal într-o lume anormală
Și am devenit anormal pentru că normală era anormalitatea.

Se spune că animalele nu au conștiința de sine.
Animalele nu-și dau seama că există,
Deci nu-și dau seama nici că au murit.
Animalele sunt simple mașini vii
Care funcționează un timp
Și apoi se opresc pentru totdeauna.

Dar eu a trebuit să mă nasc om.

Pirații de la ”generația următoare”

Acum aproximativ 4 ani, când m-am mutat ”la casa mea”, logic, am vrut să am și io, ca tot rumânul, teveu și net.

Era o firmă care taman trăsese cablurilii pă scară și a cărei casierie era (și este) la o aruncătură de băț de bloc.

Nu dau numele companiei respective. Spun doar că o ard, în traducere, drept ”generația următoare”.

Toate bune și frumoase!

Totul a decurs foarte bine până pe data de 4 Martie anul curent când m-am trezit că nu mai curgea internet la țeavă.

Deoarece depășisem cu câteva zile data scadentă a facturii, nu m-am alarmat. M-am dus liniștit să-mi plătesc factura, gândind că este vina mea.

La ghișeu, surpriză! Madama îmi spune că netul meu nu e tăiat pentru pentru neplată și că eu ar fi trebuit, la ora aceea, să zbor în spațiul virtual fără probleme.

OK!

Dau telefon la ”tehnic”, fac lăcrămație și aștept cuminte să vină mecanicosul în termenul contractual de 72 ore și să-mi repare netul.

Vine omul după vreo două zile, se uită la calculator ca boul la Ferrari și-mi spune că nu e de la mine. Merge apoi la cutia montată pe casa scărilor, o deschide cu cheița și surpriză: cablul care trebuia să ajungă în casă la mine era scos din gaura aferentă.

Deoarece mă ținusem după el, încearcă să-mi explice că am fost deconectat de către colegii săi deoarece calculatorul meu ”face probleme” în rețea.

Nu a reușit să-mi explice natura problemelor, nici de ce colegii respectivi nu au bătut, dracului, la ușa mea să mă anunțe că nu o să mai am net.

OK!

Aseară, vin acasă de la muncă pe la ora 20, exact la timp pentru a prinde prezentarea echipelor la Steaua-Chelsea și-mi spune soția că nu avem net și că a văzut nește ciumpalaci cotrobăind la cutia de pe casa scărilor (e la același palier cu mine) și că vietățile respective erau veniți cu două mașini inscripționate cu logoul ”generației următoare”.

Hopaaaaa!

Că uitai să zic! Data trecută, după ce băgă ăla cablul la loc în găurică, trebuii să chem un prieten doctor de calculatoare, că tot nu mergea. Ala-mi zise că mi-a șparlit cineva ”MAC”-ul și se dă pe net pe IP-ul meu, dete telefon la ”tehnic” și îmi deteră ăia alt IP.

Așa că pusăi mâna pă tilifon și sunai la ”tehnic”.

Zise omul că trimete pă cineva să mă rezolve dar, fiind meciul, bineînțeles că nu a venit nimeni.

Așa că astăzi o să fac o sesizare la OPC împotriva ”generației următoare”, să-mi explice și mie ce probleme face calculatorul meu de trebuie deconectat fără să mi se spună.

PS

Acest text a fost scris de la unul dintre locurile mele de muncă.

În căutarea demnității pierdute

Am citit o declarație a Ministrului de Externe, Titus Corlățean, în legătură cu deranjul intern și extern privitor la aderarea României la Schengen.

Pe scurt, ministrul a spus (și înțeleg că are și sprijinul Guvernului), că, dacă madama Europă o arde niznai și, oricât ne-am strădui noi, nu e de acord să ne primească, atunci ar trebui ca România să nu mai fie atât de interesată de aderarea la ”spațiul Schengen”.

Cu toate că au sărit ca arse toate cotarlele băsiste, în frunte cu piratul de la Cotroceni, scheunând avan de ”antieuropenism” și ”șansele României”, cred că poziția Ministrului de Externe și, implicit, a Guvernului, este una corectă.

Fără să mă las pradă infatuării naționalist-patriotarde a unora care clamează ”superioritatea românilor și a României” față de... orice, cred că era timpul să arătăm că știm să și cerem respectarea regulilor, nu numai să respectăm orbește regulile altora.

Tratatul de aderare la ”Schengen” cuprinde doar, repet, DOAR, clauze strict tehnice privind securizarea frontierelor cu state non-UE, clauze care au fost respectate prin cheltuirea de către România a multe sute de milioane de euro, cu consultanță și tehnologie germană ”de la mama ei”.

”Schengen” nu are și nu a avut niciodată legătură cu justiția, cu CSM, cu Curtea Constituțională, cu referendumuri sau alte cretinisme d-astea.
Toate ”pretențiile” cu care (uneori justificat) vin unele țări europene nu au legătură cu această problemă care este, repet, una strict tehnică.
Inclusiv un oficial al Comisiei Europene a declarat că România a îndeplinit toate criteriile de aderare.
Având în vedere toate acestea, consider atitudinea guvernului absolut justificată.
Noi ne-am făcut treaba. Acum unii caută, cum se zice în popor, ”nod în papură și purici în brânză”, inventând, uneori justificat, alteori din motive total cretine, tot felul de noi ”bariere”.
Situația asta îmi amintește de anii studenției în care, dacă ”te lua la ochi” un profesor și mai aveai și ghinionul ca examenul să fie ”oral”, ADIO! Picai examenul oricât ai fi învățat, pentru că, în afară de subiectele de pe bilet, erau întrebările ”pentru 10”, unde profesorul era... Dumnezeu.
Nu aveai altă variantă decât să înveți la celelalte examene pentru a nu avea și alte restanțe (pe vremea mea, la Academia de Poliție, la a 4-a restanță riscai să fii exmatriculat), și să aștepți ca profesorul să revină la sentimente omenești.
Cam așa e și acum.
Din moment ce unii și-au pus în cap să împiedice aderarea României cu orice preț, tot ce ne rămâne de făcut este să ne vedem, demni, de treabă, până le trece ”bâzdâcul”.
Și nu cred că ar fi rău să ne amintim că unele țări europene, ca de exemplu Marea Britanie, AU REFUZAT intrarea în multlăudatul ”spațiu Schengen”, așa că nu mi se mai pare o jmecherie atât de mare.
Știu! Sunt multe avantaje.
Dar, după părerea mea, mierea obținută pupând dosuri are gust de... orice, nu de miere.