Cât om mă socot, duc pe frunte toţi spinii,
Şi crucea mi-o port, ca şi când aş zbura,
Căci omul e om cât mai are opinii,
Aceasta-i opinia mea.

Adrian Păunescu

joi, 31 martie 2011

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

 
Scriu acest text în seara care, după spusele unora, ar trebui să separe două ere în istoria României.
În această noapte, la ora 0, România va ieşi din recesiunea economică în care se zbate de vreo 2-3 anişori. Datele statistice vor confirma, sunt sigur, că pentru al doilea trimestru consecutiv avem "creştere economică" de 0,000000000000000000000001%. Două trimestre pe creştere, deci am ieşit din recesiune.
Ceea ce mă face pe mine să compar ultima noapte de recesiune cu "ultima noapte de dragoste" este faptul că, după părerea mea, ieşim din recesiune pentru a intra în COLAPS.
Şi va fi "întâia noapte de război".
Preţul energiei electrice va creşte, drept pentru care se vor scumpi toate produsele, DIN NOU.
Pentru a face economii la buget, onor guvernul va concedia (că doar şi-a tras cod al muncii favorabil) zeci de mii de oameni din sistemul bugetar.
Deja se închid spitale, deci vom fi mai bolnavi.
Se dau afară cadre didactice, deci vom fi privaţi de educaţie.
Se concediază angajaţii de la finanţe, deci vor fi mai mulţi evazionişti.
Se concediază angajaţii de la interne, deci vor fi mai mulţi hoţi, tâlhari, violatori.
Plus că, pentru pensionari, fiecare angajat, la stat sau la "privat", însemna încă un contributor la sistemul de pensii. Iar câteva zeci de mii de contributori vor dispărea. Pe cale de consecinţă logică, câteva mii de pensii nu vor mai putea fi plătite.
Şi vom începe să simţim cu adevărat banii luaţi de la FMI. Nu în investiţii, proiecte sau alte gogomănii de prostit cimpanzei... Nu....
Îi vom simţi în fiecare cent pe care îl vom înapoia deşi nu am beneficiat cu nimic de el si care se va înfige în noi şi în copiii noştrii ca un pumnal. Sunt 2.200.000.000.000 de cenţi-pumnale pe care le vom îndura într-un război în care nu vom avea cine să ne oblojească rănile, cine să ne înveţe să scriem celor de acasă, cine să ne plătească soldele, cine să ne mai apere, din când în când de JAVRE...
Un război în care nu vom avea nici morminte pe care să plângem.
Un război care începe în noaptea asta.

luni, 21 martie 2011

Corida vieţii


Astăzi nu mai vreau să comentez imbecilii mioritici.
Am căutat, aşa, într-o doară, prin "meandrele" internetului şi am găsit clipul de mai sus.
Deci, există peste tot în lumea asta lăsată de Dumnezeu, cretini.
Unii cretini trăiesc, alţii, aşa cum se poate observa, mor. În cele mai stupide ipostaze.
Ştiu! Unii vor spune că sunt insensibil, că au murit doi oameni, că suferinţa lor... Mă doare în cot.
Când eşti atât de cretin încât să intri într-un spaţiu închis alături de un animal alcătuit din o tonă şi ceva de muşchi, patru copite şi două coarne ascuţite şi tari ca oţelul, animal care mai e şi nervos pe deasupra,... părerea mea că îţi meriţi soarta.
Nici motivaţia puerilă că "aşa îţi dai examenul de bărbăţie", nici intrarea în graţiile vreunei pocnitori locale nu îl poate convinge pe un om sănătos la cap să accepte o astfel de "provocare".
Din punctul meu de vedere, dacă eşti prost, mori ca prostul.
"Dar omenia, compasiunea faţă de victime..."
RAHAT!
Am toată compasiunea pentru cei loviţi de soartă. Cel mai recent exemplu îl reprezintă poporul japonez. Dar nu pot să am compasiune pentru cretini şi pentru cei care şi-o caută cu lumânarea după care au pretenţia să-i compătimeşti.
Un contraexemplu, comparabil, din punctul meu de vedere cu "eroii" din filmuleţ, îl reprezintă "biata opoziţie din Libia, măcelărită de trupele lu' Gadafi".
Hai sictir!
Păi, trăi-ţi-ar mă-ta! Ăla e dictator de 40 şi ceva de ani, tu sari la gâtul lui să îl dai jos, ocupi câteva oraşe, faci nescaiva tămbălău şi pe urmă plângi la ONU că ţi-o dă ăla pe carapace de te ustură şi-n cur.
Păi ce vrei, dobitocule, să te pupe că vrei să-l mazileşti?
Din punctul meu de vedere avem de-a face cu acelaşi gen de dobitoci.
Tată!
Dacă tot vrei să faci o treabă, fă-o până la capăt. Adică strânge tu o armie mai a dracu' şi dă-i la mir lu' dictatoru. Dar nu când se nasoleşte treaba şi începe să îţi miroasă curu' a bocanc, dai fuga la ONU.
Bine... ONU.
Alţi imbecili.
Orice om poate găsi, în 10 minute pe internet, cel puţin 100 de cazuri mult mai grave unde ONU nu a mişcat un deget. Rwanda, Somalia, Congo, Coreea de Nord, Tibet, Cecenia... Mucles ONU.
Libia, Gadafi... Nasol.
E simplu.
Ăia din "opoziţie" au zis: "Oricât petrol vă dădea Gadafi, noi vă dăm dublu şi la juma' de preţ."
Şi iată cum au sărit "matadorii" lumii în spinarea "taurului" dictator ca să îl înţepe şi să-l vlăguiască, iar la final "torero opozantul" să îi dea lovitura de graţie.
Apropo!
Eu aş vrea să văd la o coridă adevărată cum un toreador, matador sau cum dracu' le zice, se cafteşte parte-n parte cu un taur odihnit şi neînţepat înainte de zeci de ori cu suliţa în spate. Să văd atunci dacă se mai ţine aşa fălos.
Eu pariez pe taur oricând şi oricât.

joi, 17 martie 2011

Te reneg, populaţie a României!

Poporul român nu mai există.
În locul său a rămas o populaţie penibilă, vorbitoare de "romgleză" cu accent "mess".
Am avut revelaţia asta acum câteva zile când am văzut un interviu acordat de Dan Puric în 2009, dacă nu mă înşel.
Apoi, confirmarea a venit ieri, în ziua moţiunii de cenzură pe tema Codului muncii.
De ce vorbesc despre "populaţie" şi nu despre "popor"?
Pentru că "populaţia" este o adunătură de indivizi care, la un moment dat, ocupă un anumit teritoriu. Indivizii sunt aproape izolaţi unul de celălalt, interacţionând puţin sau deloc, iar dispariţia sau moartea unuia nu-i afectează cu nimic pe ceilalţi.
Cu "poporul" e mai complicat.
Un popor are în comun, ca liant între indivizi, noţiunile de "trecut", "prezent" şi "viitor".
Un popor gândeşte, simte, suferă şi acţionează într-o perfectă sincronizare a indivizilor săi, pentru binele indivizilor săi.
Un popor se bazează pe trecut, acţionează în prezent şi îşi asigură viitorul.
Un popor nu trebuie să aibă nici măcar o ţară, un teritoriu anume, pentru a fi un popor.
Dau exemplu poporul evreu, care timp de multe sute de ani a fost împrăştiat prin toată lumea, însă nu a uitat şi nu a abandonat niciodată visul comun la o patrie. Şi au acţionat toţi pentru a o câştiga. Şi au câştigat-o.
D-aia sunt un popor.
Pe teritoriul României nu mai există "poporul român".
Pentru că indivizii vieţuitori aici nu îşi mai cunosc trecutul (iar de cel pe care îl cunosc, parcă le e ruşine), nu fac nimic în prezent şi îşi distrug viitorul cu o ură aproape viscerală.
Teritoriul administrativ-teritorial cunoscut sub numele de România este locuit, momentan, de o populaţie care nu înţelege aproape nimic din specificul zonei, nu e interesată în a o conserva sau în a o folosi în mod logic şi raţional, ci doar de a suge cât mai multe resurse într-un timp cât mai scurt, după care, invariabil, teritoriul va fi părăsit.
Asta ar fi singura explicaţie logică a faptului că, în timp ce se dezbătea în Parlament o problemă de o importanţă capitală pentru toţi cetăţenii României, nu s-au găsit să protesteze decât o mână de nefericiţi.
Nu te poţi numi "popor" când mori de foame şi de frig în casă cu trei şube pe tine, dar îţi tremură izmenele de frică atunci când trebuie să îţi spui nemulţumirile.
Nu te poţi numi "popor", atunci când ai certitudinea că de mâine în colo tu, familia ta, părinţii tăi, copiii tăi, veţi fi ca frunza în bătaia vântului în faţa oricărui cretin care a ajuns şef pupând cururi sus-puse, şi totuşi să stai acasă şi să te uiţi la telenovele.
Nu te poţi numi "popor" atunci când alegi să lingi mâna care te loveşte, cu nădejdea cretină că, poate, nu te va omorâ.
Ştii ceva?
O SĂ MORI!
SIGUR!
Poate nu azi. Poate nici mâine.
Dar poimâine, stăpânul tău va găsi o altă javră, mai obedientă, mai simpatică, mai jucăuşă...
ŞI ATUNCI MORI!
Ne mai mirăm de ce primul ministru ungar zice ce zice...
Păi el conduce un popor, tăticu'!
Deşi din punctul meu de vedere, la "declaraţia" lui "vrem Ardealul" cel mai bun răspuns ar fi "ba pe mă-ta", nici nu pot să înghit totala lipsă de reacţie a populaţiei României şi a unui prim ministru român care o arde că-i mare ardelean, dar tace ca fecalul în boscheţi când este spânzurată efigia lui Avram Iancu.
Nu îndemn la nimic. Mie treaba cu "ne iau ungurii ardealul şi fug cu el" mi se pare o prostie, dar trecutul, istoria dispărutului popor român mă învaţă de IP şi de faptul că în unele zone, chiar şi acum, se vorbeşte încă de "măria sa Iancu, Crăişorul Munţilor".
Dar astea ar fi prerogativele unui popor...
POPULAŢIE A ROMÂNIEI, TE RENEG!

duminică, 13 martie 2011

Apocalipsa după Indianul Talpă Iute

De două zile mă uit pe toate posturile de televiziune cum se întoarce pe toate părţile subiectul cutremurului din Japonia.
Ca orice om, am fost impresionat de amploarea dezastrului.
Dar am mai fost impresionat şi de pregătirea şi disciplina incredibilă a japonezilor.
Bine...! Oamenii sunt obişnuiţi, sunt învăţaţi încă de la grădiniţă ce să facă în cazuri d-astea, autorităţile au proceduri standard şi ştiu ce trebuie să facă...
Însă am mai remarcat un lucru care, sincer, m-a cam scârbit.
Reacţia românilor, începând de la televiziuni şi până la oamenii de pe stradă a fost de genul: "vine sfârşitul lumii, să ne rugăm la Dumnezeu".
PENIBIL!
Am văzut că s-au făcut slujbe la biserici pentru ca Dumnezeu să ajute poporul japonez şi toată lumea îi dădea cu "să ne ferească Dumnezeu".
E uimitor cât de religioşi devenim când vedem un dezastru.
Şi una-două, toată lumea e cu apocalipsa în gură.
Când a fost cutremurul şi tsunami-ul în Tailanda, apocalipsă.
Când a fost cutremur în Haiti, apocalipsă.
Când a fost cutremul în Chile, apocalipsă.
Acum în Japonia, apocalipsă.
Şi au mai fost şi altele.
Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu iau în derâdere imensitatea dezastrelor şi tragediile umane.
Însă de fiecare dată noi "băgăm program de mătănii" în cel mai pur stil mioritic, în loc să facem dracu' ceva.
De exemplu, în loc de rugăciuni pentru japonezi, sau în completarea rugăciunilor, ar fi fost bună şi o campanie de strângere de fonduri ca să se cumpere apă, mâncare, medicamente, pături, corturi, pentru sinistraţi.
Că e bine şi cu rugăciunea, dar parcă e bine şi cu ceva acţiune concretă.
Şi, decât să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lovească şi pe noi (apropo, aici se pune problema de "când", nu de "dacă"), nu e mai bine să ne folosim de răgazul dat de EL, şi să punem mâna pe hârleţ şi pe mistrie să consolidăm clădirile, să întărim digurile, să construim spitale rezistente şi şcoli sigure?
Că tot o vorbă românească zice că "Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă".
La cum arată România în momentul de faţă, un cutremur ca ăla din '77 ne transformă instantaneu în teren arabil.
Şi armată nu mai avem, ca să intervină în caz de calamitate.
Da' nuuuu...!
Noi stăm cu apocalipsa în gură, batem mătănii şi pupăm bălos icoane, rugându-ne să facă Dumnezeu o minune şi să se consolideze casele singurele, să răsară spitale din pământ ca ciupercile, să o ia apa la deal şi să ne ocolească...
Iar dacă o fi şi-o fi să vină nasolia, să trimită tot EL "armata îngerilor" să ne scoată de sub dărâmături.

Aleluia! Amin! Doamne fereşte! Doamne ajută! Scuipă în sân, fă 10 perechi de cruci şi bate 100 de mătănii.
Şi fugi de muncă precum "ucigă-l toaca" de tămâie.

luni, 7 martie 2011

Copilăria furată

Am avut ghinionul să trăiesc, copil fiind, "anii de glorie" ai regimului comunist '80-'89.
Ştiu cum e să nu ai, ştiu cum e să îţi doreşti.
Am trăit pe propria piele sărbătorile de iarnă când veneau ai mei cu 1-2 kg de portocale acasă şi mâncam, eu şi frate-meu, câte una pe zi, ca să avem mai mult.
Cea mai mare luptă era cu bunica pentru a nu le răzui coaja ca să facă arome pentru plăcinte.
Ce bună era coaja de portocală ronţăită la lumina lămpii cu gaz...
Apoi am prins, ca adolescent, nesfârşita "tranziţie" din anii 1990-1996.
Altă perioadă de "strâns cureaua", când plecam la liceu, dimineaţa, cu bani de un sandviş şi un suc, şi până la prima pauză nu mai puteam să cumpărăm nici o cutie de chibrituri. Cred că generaţia mea a fost prima din lume care la 14-15 ani ştia ce e aia "inflaţie galopantă", "deficit bugetar" şi "restructurare".
Sincer să fiu, nu regret.
Toate "strângerile de curea" prin care am trecut m-au obişnuit să îmi folosesc cât mai mult rezidenţii din cutia craniană şi să mă descurc. Nu pun preţ pe haine, bijuterii, maşini sau alte "accesorii", preferând practicul în locul strălucirii.
Poate că psihologii ar putea identifica în asta nişte tare ale copilăriei, nişte "scheleţi" îngropaţi în catacombele subconştientului... Habar n-am.
Poate că nu am avut nici copilăria şi nici adolescenţa şi tinereţea pe care, până la urmă, orice om o merită, dar la fel ca mine mai sunt câteva milioane bune numai în ţara asta.

Ceea ce mă deranjează este faptul că politicienii, oamenii care conduc astăzi România, fură şi copilăria copiilor mei.
Chiar astăzi, fiică-mea, cea mare care are 6 ani, în timp ce ne uitam la televizor m-a întrebat:
- Tati, da' nu e nici o ştire despre criză?
Asta, împreună cu întrebările inerente: Când se termină criza?
Şi mi-am dat seama că, încet-încet, copiilor mei li se fură copilăria în acelaşi mod mârşav în care eu am fost "deposedat" de această parte a vieţii.
Încet-încet, copiii noştri vor "învăţa" să mănânce portocale doar de Crăciun. Vor fi învăţaţi că "muşchi file" şi "caşcaval" sunt noţiuni "burgheze", că ei sunt copiii "conducătorului iubit" şi, de ce nu, că a gândi face rău.
Noi am trăit toate astea.
Noi ştim ce înseamnă şi ce cicatrice lasă dictatura.
De ce lăsăm să se întâmple şi copiilor noştri?
De ce ne uităm cum li se fură copilăria?
Unii au murit acum 21 de ani pentru ca noi să o ducem mai bine.
Nu prea a mers.
De ce ne resemnăm?
E rândul generaţiei noastre să murim, dacă trebuie, pentru copiii noştri.
Suntem prea laşi, sau am uitat gustul amar al cojii de portocală strivită între dinţi?

joi, 3 martie 2011

Un om disperat, un funcţionar imbecil.


Am văzut ştirea la televizor şi nu am putut să nu remarc două lucruri:
În primul rând, tragedia prin care trece un om. Un om care a muncit toată viaţa în mod cinstit, cu convingerea că asta îi va asigura la bătrâneţe un trai liniştit.
N-a fost să fie...
Disponibilizat de la fostul loc de muncă, omul nostru şi-a pus speranţele în pensie. A mai strâns cureaua un timp, numărând zilele până la împlinirea vârstei legale.
N-a fost să fie...
Acum, conform propriei declaraţii, "nu se mai simte util pentru el însuşi, darămite pentru alţii".
Şi solicită respectuos autorităţilor statului căruia i-a plătit impozite 35 de ani, să îl EUTANASIEZE.
Omul nu se sinucide, nedând ocazia să se spună despre el că "a fost slab şi nu a rezistat stresului şi grijilor cotidiene".
Merge la autorităţi şi solicită, dacă o viaţă decentă nu se poate, măcar o moarte decentă. Pentru că, nu-i aşa, autorităţile trebuie să ofere ceva în schimbul impozitelor.

Al doilea lucru pe care l-am remarcat şi care m-a lăsat cu gura căscată, este răspunsul prefectului.
Omul îi cere să fie eutanasiat, iar el îi răspunde că "o să analizeze problema personal şi că îi va da un răspuns".
De parcă la o aşa cerere pot exista mai multe răspunsuri.
Încerc să-i caut o scuză prefectului şi spun că poate nu s-a exprimat cum trebuie, în sensul de a depune diligenţe pentru a-i găsi omului un loc de muncă sau o sursă de venit, cât de cât.
Însă răspunsul său îmi răsună în minte...
Cum mama dracu' poţi să îi spui unui om care îţi cere să îl eutanasiezi, că "o să analizezi problema"?
Şi ce răspuns poţi să îi dai în afară de "NU"?
Îi spui că ai scaunul electric la reparat şi să vină luna viitoare? Sau ca doctorul Mengele e în concediu şi deocamdată nu dispui de "personal calificat"?...
Cât de imbecil poţi fi să spui că analizezi personal problema şi o să-i dai un răspuns?
Care răspuns?
Mă gândesc că o fi expirat cianura la Satu Mare, sau s-o fi terminat stricnina, sau e criză de furadan, pentru că altfel, sunt convins, prefectul, ca un înalt funcţionar al statului, aflat în slujba cetăţeanului, "l-ar fi servit" pe om, ca să nu spună pe urmă că a fost în audienţă şi nu i s-a rezolvat problema..
Ce inteligent eşti, dom' prefect!

miercuri, 2 martie 2011

Ne apărăm ţara de străini. Cine o apără de noi?

Am văzut adineaori un reportaj incredibil care m-a cutremurat.
În acest reportaj se vorbeşte despre O ZONĂ, O SINGURĂ ZONĂ din România, unde există O SINGURĂ RESURSĂ minerală, care ne-ar putea vindeca pentru totdeauna de "durerile de cap" date de FMI, Banca Mondială, UE sau mai ştiu eu cine.
Este vorba de AUR. Mult. Pe puţin câteva ZECI DE MILIARDE de dolari în AUR. DOAR ÎN AUR, pentru că minereurile complementare (argint, cupru, zinc etc) sunt un fel de bonus de o valoare cam egală cu cea a minereului principal.
Însă statul român nu mai exploatează aceste zăcăminte, declarând unele dintre ele "neprofitabile".
Dintr-o ţară importantă pe piaţa mondială a aurului am ajuns să nu mai avem dreptul de a ştanţa lingouri.
Iar pentru asta trebuie să mulţumim TUTUROR celor care au condus destinele României în ultimii 21 de ani.
Aici, cu adevărat, sunt vinovaţi TOŢI.
Pentru că, de fapt, acest filmuleţ nu este despre dispariţia unei meserii vechi de peste 2000 de ani pe aceste meleaguri - cea a minerilor la exploatările aurifere din Munţii Apuseni.
Acest filmuleţ este despre ASASINAREA ECONOMICĂ a unei ţări, despre îngenuncherea unei naţiuni minţită că teritoriul care îi aparţine nu e nimic altceva decât o imensă groapă de gunoi secătuită de resurse, din care tot ce se mai poate scoate este fierul vechi din zidurile fostelor fabrici şi uzine.
Acest reportaj arată cum, încetul cu încetul, suntem învăţaţi "să ştim" că nu putem supravieţui singuri, ci că trebuie să cumpărăm totul de la alţii.
Nu mai producem aur, îl cumpărăm din afară şi în curând vom cumpăra din afară aur extras din România.
Nu mai producem petrol şi gaze, importăm de la cine vinde mai scump, deşi zăcămintele de pe teritoriul României sunt exploatate de austriecii "proşti" care au cumpărat "neprofitabila" Petrom.
Nu mai producem cereale, fructe şi legume. "Importăm" mâncare de la alţii în timp ce ogoarele României stau pârlog, sau "exportăm" mâncare ieftină pentru a o recumpăra la preţuri însutit mai mari.
România nu prea mai produce nimic.
Apele minerale cândva renumite pentru proprietăţile curative au "secat" odată cu prăbuşirea staţiunilor construite pentru valorificare.
Ni se spune obsedant că suntem săraci, că nu mai avem nimic, că suntem nepregătiţi, neperformanţi şi necompetitivi, că suntem leneşi şi infractori.
Şi totuşi, avem unele dintre cele mai mari bogăţii din lume, doar că STATUL a oprit exploatarea lor.
Şi totuşi, tinerii noştri câştigă cam toate olimpiadele la care se duc, şi sunt recrutaţi de universităţi şi companii străine, doar că STATUL îi consideră "tâmpiţi" şi vrea să-i înlocuiască cu tinichigii şi ospătari.
Oriunde se duc, românii muncesc pe brânci şi se pricep cam la toate, doar că STATUL ar vrea să muncească mult şi, dacă se poate, fără bani.
Pentru ca banii să fie "investiţi" în telegondole, frunze, asfaltări fictive, autostrăzi invizibile, proiecte irealizabile şi nesfârşite "studii de fezabilitate" pe sume astronomice.
Iar românului de rând i se spuine că e sărac, prost şi leneş.
Poate chiar e, dacă acceptă aşa ceva.