Cât om mă socot, duc pe frunte toţi spinii,
Şi crucea mi-o port, ca şi când aş zbura,
Căci omul e om cât mai are opinii,
Aceasta-i opinia mea.

Adrian Păunescu

joi, 31 ianuarie 2013

Raportul Comisiei Europene: prostie, corupție sau un nou experiment cu subiecți umani?

Ieri, 30.01.2013, a fost dat publicității ultimul raport al Comisiei Europene ”privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare”.
Mărturisesc faptul că am citit documentul de câteva ori și ”mi-am acordat” un termen de o zi pentru a-mi pune gândurile în ordine, de teamă să nu fi înțeles greșit ceea ce scria negru pe alb, cu antetul și ștampila unui for internațional care, cel puțin teoretic, ar trebui să asigure libertatea și democrația atâta timp cât are ca atribuție ”asigurarea respectării legislației europene” iar această legislație europeană începe și se termină cu CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE, care preia, practic, prevederile CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI.
Raportul în cauză conține, pe lângă multă vorbărie în care se bate câmpii cu grație, niște ”recomandări” pentru România care, după umila mea părere, pot figura cu onoare în legislația unei dictaturi care se respectă.
Iar acest ”raport”, deși, teoretic are doar un caracter ”informativ”, în realitate este obligatoriu a fi respectat până la ultima virgulă.
Îmi permit să comentez acele ”recomandări” care mi s-au părut de o gravitate crâncenă:
1. ”Introducerea unui cadru clar privind interdicția de a critica hotărâri judecătorești și de a submina activitatea magistraților sau de a face presiuni asupra acestora și asigurarea aplicării eficace a acestor cerințe. Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să fie invitat să emită un aviz privind dispozițiile relevante.”
Cu alte cuvinte, o hotărâre judecătorească ar trebui socotită ca venind de la Dumnezeu Tatăl, fiind, în consecință, perfectă și dincolo de orice analiză și eventuală critică. Pe același fir logic, cred că ar trebui eliminate și căile procedurale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, dat fiind faptul că ”apelul” și ”recursul” sunt, practic, critici aduse unui act considerat greșit. Iar dacă o critică poate ”submina activitatea magistraților”, iar procurorii sunt magistrați, eu zic să eliminăm din ecuația justiției avocatul, care, și el, critică pentru a-și apăra clientul.
Eu le-aș propune membrilor Comisie Europene să stea vreo 12 ani în pușcărie nevinovați (vezi cazul Țundrea), acuzați de violarea și uciderea unui copil (fapte extrem de ”apreciate” în închisorile din România), și după aia să ne spună dacă e bine sau nu cu ”a critica hotărâri judecătorești”. Și atâta timp cât, la CEDO, există sesizări din toate statele europene, privind hotărâri judecătorești care încalcă drepturile și libertățile fundamentale, înseamnă că justiția nu este nicăieri perfectă iar hotărârile judecătorești (măcar unele) sunt, la dracu' criticabile.
”Avizul” CSM cu privire la o eventuală ”legiferare” a monstruozității de mai sus mi se pare, din nou, că nu are nici o legătură cu democrația, deoarece ar însemna delegarea puterii legislative unei structuri care nu are nici o legătură cu ea și mai mult, chiar face parte dintr-o altă ”putere”: cea judecătorească. Și asta pentru că, ”în lumina recomandărilor” doar avizul pozitiv din partea CSM ar face ca o eventuală normă juridică în acest sens să fie acceptată de către Comisie.
2. ”Revizuirea standardelor existente pentru a se garanta existența unor mijloace de informare în masă libere și pluraliste, asigurându-se, totodată, măsuri reparatorii eficiente împotriva încălcării drepturilor fundamentale ale omului și împotriva exercitării de presiuni nejustificate și a recurgerii la acte de intimidare de către mijloacele de informare în masă asupra sistemului judiciar și a instituțiilor implicate în combaterea corupției. Ar trebui să se dea asigurări Consiliului Național al Audiovizualului cu privire la independența efectivă, iar acesta ar trebui să își îndeplinească pe deplin rolul prin instituirea și aplicarea uni cod de conduită în această privință.”
În traducere, ”sistemul judiciar și instituțiile implicate în combaterea corupției” sunt niște mânăstiri pline de virgine ingenue și diafane, niște suflete de floare și priviri de ”căpreoară”, care roșesc și leșină ca fata mare la vederea ”scârbavnicului mădular”, atunci când presa zice ceva despre augustele lor făpturi.
NU MAI CITIȚI ZIARE ȘI NU VĂ MAI UITAȚI LA TELEVIZOR!!!!!
Să vedeți cum dispare, ca luată cu mâna, orice presiune.
Dacă vreți să nu mai fiți criticați, dați-vă demisia, tată, că nu v-a forțat nimeni să vă lăbărțați cururile pe scaunele de la ”instituții”. Sau faceți-vă treaba așa cum scrie la carte și nimeni nu va mai avea de ce să vă critice.
Preocuparea Comisie pentru ”măsuri reparatorii eficiente” mi se pare aiuritoare, deoarece orice persoană care se simte lezată într-un drept ca urmare a unui articol de presă, se poate adresa SINGUREI instituții abilitate și competente, respectiv justiția. Faptul că România, în speță Guvernul și Parlamentul, trebuie să ”asigure măsuri reparatorii”, înseamnă că onor Comisia nu prea dă multe parale pe justiția pe care tocmai o proclama sacrosantă la punctul anterior.
Cât privește CNA-ul...! În textul ”recomandării” se spune clar că, până acum, această instituție nu a fost nici independentă și nici nu și-a făcut treaba, așa că pot trage concluzia că este doar o halitoare aservită și ineficientă de bani de la buget.
Ar mai fi niște recomandări referitoare la demisia miniștrilor și parlamentarilor care sunt declarați incompatibili de către ANI, ceea ce face din această instituție, alături de ”justiție”, un alt altar la care ar trebui să ne închinăm, deși tot Comisia recunoaște că ”bilanțul acțiunilor câștigate de ANI în cazul atacării deciziilor sale în instanță este pozitiv”, nu ABSOLUT. Adică draga de ANI mai și greșește, dar asta nu contează, cine e acuzat de ea trebuie ”să moară”.

Una peste alta, acest ”raport” mi se pare atât de bizar, de inept de distructiv și de sfidător la adresa românilor și a României, încât nu-i găsesc decât trei posibile justificări:
- prostie - indiferent dacă prosteala vine pe filiera băsescul-macoveia sau e din naștere, cel sau cei care au redactat acest document sunt campioni;
- corupție - surprinzător pentru unii, corupția nu a fost inventată și nu există doar în România, iar politica, fie ea și ”a uniunii europene” este strâns legată de niște interese cât se poate de materiale;
- experiment - aici intru în teoriile conspirațiilor și spun că România este ”cobaiul” unui experiment ce urmărește testarea reacției la restrângerea sau suprimarea unor drepturi fundamentale.
Timpul ne va spune ce a fost.
Noi putem să spunem doar dacă acceptăm așa ceva.

marți, 29 ianuarie 2013

Acces restricționat la justiție

Constituția României, art. 21 alin 3 - Accesul liber la justiție: ”Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

DEX: ”Rezonabil - (despre acțiuni, fapte etc.) Care se menține în limitele normale, obișnuite; care nu are nimic ieșit din comun; fără exagerări; cumpătat; convenabil”




Imaginile de mai sus sunt luate de pe saitul ICCJ.
Fiind în... dezacord cu două dintre instituțiile statului, respectiv Inspectoratul General al Poliției Române și (fostul) Ministerul Administrației și Internelor, actual Minister al Afacerilor Interne, am apelat la ceea ce, eufemistic, numim ”justiție”.
Și de aici începe dileala.
Nu insist pe ”fondul” de la Curtea de Apel București. O mizerie!
După cum se poate observa, în recurs, la primul dosar am primit termen... UN AN ȘI JUMĂTATE. Adică, la recursul depus de mine în luna a 5-a 2012, a fost fixat PRIMUL termen în luna... a 10-a 2013.
Dar ăsta era dosarul în care mă judec cu IGPR-ul.
În celălalt dosar, cu MAI-ul (ce să-i faci?! For superior!), termenul fixat pentru recurs de aceeași ICCJ este APROAPE 2 ANI, adică la 18.09.2014 la recurs depus la 21.11.2012.
Rezonabil...!!!
E o vorbă, atunci când îți cumperi un obiect de proastă calitate: ”dacă nu trăiești mult, te ține toată viața.”
Justiția din România e proastă, ieftină și ilogică, doar că, se pare, procesele țin toată viața, chiar dacă ești din ”Clanul MacLeod”.
Fără a generaliza (nu toți judecătorii sunt la fel), oricine îmi mai vorbește despre ”reforma în justiție”, ”încredere în justiție”, ”stat de drept” și alte inepții d-astea, riscă să primească o flegmă.
Golănește.

joi, 24 ianuarie 2013

”Land of choice”-ul udrei

””””””

Ce tara si Romania noastra! Fericiti ca traim in ea! Tara in care nu exista niciun secret. In care si cel din urma cetatean participa la jocul cel mai de sus de putere, prin aceea ca pana si discutiile celor mai inalti demnitari devin publice. Nimic nu mai este ierarhizat, patria se conduce cu televizorul, deciziile se iau colectiv. Si aceasta datorita unor oameni precum Crin Antonescu, care dau dovada de o abordare noua atat de transparenta in relatia cu poporul, incat ne relateaza discutiile dintre primii trei oameni in stat. Si ca transparenta sa fie maxima, informatiile sunt transmise printr-un canal de televiziune, desigur. Prin Antena3. Oare va veni vremea cand vom putea afla si noi continutul discutiilor dintre Presedintele SUA si cel al Romaniei? Cred ca nu, pentru ca Antonescu nu va castiga alegerile.

”””””
Asta a scris udrea pe Facebook.
”Per a contrario”, țara în care domnia sa ar fi fericită este cea în care există secrete, în care ”cel din urmă cetățean” (exprimarea e odioasă, dovedind că în creierul blond al udrei există ”cetățeni de rang inferior” și ”elite”, ea făcând parte, fără îndoială, din a doua categorie) nu participă la ”jocul cel mai de sus de putere” (exprimare de repetent în clasa a doua), discuțiile celor mai înalți demnitari nu devin publice, deciziile nu se iau colectiv ci de către un singur om (preferabil băsescul), transparența instituțiilor PUBLICE și a demnitarilor PUBLICI este doar atunci când vor aceștia, iar discuțiile între Președintele SUA și cel al țării respective nu sunt pentru urechile pulimii.
Țări care ”îndeplinesc criteriile”: Iran, Rusia, Coreea de nord, China, Venezuela, Cuba și multe dintre statele africane.
Madam! Vă urez să vă relocați cât mai curând într-o astfel de țară!
SICTIR!!!

miercuri, 23 ianuarie 2013

De ce este martirizat domnu' Dan?!

Am auzit și eu, ca tot românul, ”știrea” cum că ”televiziunea poporului” OTV, a rămas fără licența de emisie, licență care i-a fost retrasă de către CNA cu... unanimitate de voturi.
Personal, nu resimt nici o pierdere în urma acestui eveniment, nefiind un telespectator nici măcar accidental al acestui post de televiziune. Cel puțin nu în mod direct.
Înainte să scriu despre asta am așteptat să am mai multe date cu privire la motivele acestei retrageri de licență.
Iar motivele mi se par... cel puțin stranii: OTV nu a plătit mai multe amenzi date de CNA.
Mi se pare ciudată această motivare pentru că se bazează pe o prevedere din Legea audiovizualului care, în opinia mea, se cam bate cap în cap cu principiile de drept. Este vorba de prevederea art 57 alin 1 lit d, care spune că: ”Licența audiovizuală se retrage de Consiliu ... dacă titularul nu depune la Consiliu, în termen de 6 luni de la data aplicării unei amenzi, dovada achitării acesteia.”
Și dacă amenda este contestată în instanță? Și dacă instanța constată că amenda este nejustificată și o anulează?
De ce să plătească cineva o amendă atâta timp cât, cel puțin teoretic, o poate contesta și obține anularea ei? Pentru că, să vezi potriveală, Legea contenciosului administrativ prevede exact același termen, 6 luni, în care poate fi contestată o măsură a unei autorități publice.
Avem în practica judiciară ”televiziuni contra CNA” atât de multe hotărâri de anulare a amenzilor, încât retragerea licenței unui post de televiziune, fie el și OTV, pe motiv că nu a plătit niște amenzi care nu sunt DEFINITIVE prin hotărâre judecătorească sau prin necontestare în termenul legal, mi se pare cretină.
Unde mai pui că, dacă peste 1-2-3 ani (justiția română se mișcă ”rapid”), amenzile respective vor fi anulate de către instanțele de judecată, domnu' Dan va avea tot dreptul să ceară daune pentru timpul cât ”televiziunea poporului” a emis... purici.
Plus că i se dă apă la moară lu' domnu' Dan, pe care l-am văzut deja la unele televiziuni spunând cum i-a fost retrasă licența pentru că a candidat împotriva lui Ponta (deși nu știu dacă, atunci când obții jumătate din scorul adversarului tău, se cheamă că ai candidat...), că e din cauza subiectelor și dezvăluirilor din emisiuni...
Bine...! Am mai văzut și imbecili care erau în extaz de acord cu măsura luată de CNA pe motiv că ”să să termine odată nu incultura și cu Elodia...”, de parcă există vreo televiziune în lumea asta care ”face cultură pentru mase” și care nu se închină la zeul ”ban” și la zeița ”audiență”.
Eu nu agreez închiderea unei televiziuni (post de radio, ziar...), indiferent cum se cheamă, al cui este sau ce ”promovează”. Mi se pare un atac la democrație și libertate.
Domnu' Dan (cu Elodia, cu pozele luate de pe internet și prezentate ca ”trimise mie de NASA”, cu prosoapele înfășurate pe cap, cu aberații și minciuni ridicol de evidente, cu... orice), avea oameni care se uitau la emisiuni.
Cine e CNA-ul să-i retragă licența? Mai ales în condițiile în care, din câte am auzit, în cazurile în care televiziunile și-au plătit amenzile după care le-au contestat și anulat în instanță, aceeași ”instituție” nu se prea grăbește să le dea banii înapoi.
Eu rămân la părerea mea, că CNA-ul este o instituție cretină, un instrument politic de control și represiune, și că singura măsură bună cu privire la această instituție este desființarea.
Până atunci: ”VOI LUPTA PÂNĂ LA ULTIMA MEA PICĂTURĂ DE SÂNGE PENTRU CA TU SĂ AI DREPTUL SĂ NU FI DE ACORD CU MINE”. (Ion Rațiu)

vineri, 18 ianuarie 2013

Alegeți!

Iubirea și ura sunt fețele aceleiași monede.
Yin-ul și Yang-ul fiecărui om.
Nu poate exista una fără de cealaltă
Deoarece până și iubirea absolută, totală,
Înseamnă a urâ inexistența iubirii.

Și totuși, ura mi se pare un sentiment mai adevărat.
Nu știu de ce. Poate și unde am văzut un studiu
Cum că iubirea e o reacție chimică și durează doar 3-4 ani.
Doar 3-4 ani?! Puțin...! Foarte puțin...!
Ura poate ține o viață de om.
Ura poate ține chiar mai multe vieți.

Din motive doar de El știute, Dumnezeu nu ne-a permis
Să cunoaștem iubirea totală și veșnică.
Ne-a lăsat doar să o întrezărim, să-i bănuim parfumul și căldura,
Ca atunci când, în treacăt, prin ușa întredeschisă, surprinzi
O fracțiune de secundă din goliciunea Afroditei.

Ura, însă, este la liber, e de ajuns pentru toți și e gratis.
Nu trebuie decât să întinzi mâna și să îți iei cât poftești.
E dătătoare de energii nemaivăzute,
E capabilă să mobilizeze și să sincronizeze perfect
Trupul și mintea, gândul și fapta.
Cine e furnizorul? Hmmmm! Să trecem peste subiect.

Dacă iubirea poate fi eroică,
Ura este, fără îndoială, dârză și consecventă.
Iubirea este ca o electrocardiogramă:
Plină de suișuri și coborâșuri
Veșnic schimbătoare, niciodată la fel.
Ura, în schimb, este ca linia continuu-piuitoare
A inimii oprite: implacabilă, veșnică, ireversibilă.

Iar liberul arbitru ne permite să alegem...
Sturlubatica, efemera și nestatornica
Iubire.
Durabila, constanta și dârza
Ură.

joi, 17 ianuarie 2013

Ha(r)ineala de la CSM

Nu mai e nici un secret, cred, pentru nimeni, faptul că la CSM, Consiliul Superior al Magistraturii carevas'zică, e o cafteală pe viață și pe moarte.
Miza este controlul asupra acestei instituții care, culmea, ar trebui să asigure independența și bunul mers din justiție.
Conform obiceiului din instituțiile băsificate (servicii, parchete etc), la CSM s-a procedat la ”rocada mică”, odată cu încheierea mandatului fostei președinte. Adicătelea vicepreședinta a trecut președintă.
La fel cum a fost la Parchetul General.
Numai că noua madamă numită (și nu aleasă, conform propriilor afirmații), a stârnit o adevărată furtună în rândul magistraților, mai ales judecători.
În primul rând pentru că modul în care a fost ”aleasă” seamănă al dracului de mult cu celebrul ”dicton” comunist: ”nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Adică nu știe nimeni cum a ajuns duduia în foncție.
În al doilea rând, ceea ce consider eu că este de o importanță capitală, madam este procuror și devine, prin funcția deținută, un fel de ”șefă” a judecătorilor cărora să le asigure independența și alte vorbe d-astea.
Nu merge!
Las la o parte faptul că procurorii sunt subordonați întotdeauna cuiva, în ultimă instanță politic.
Vreau doar să invoc argumentul logic al art. 131 alin 3 din Constituția României, care spune că: ”Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată,...”
Deci, fără a vrea să minimalizez importanța Parchetelor (și a procurorilor), acestea sunt, conform Constituției, niște instituții ”de suport” ale instanțelor.
Funcționând ”pe lângă instanțe”, Parchetele și implicit procurorii, se află într-o dependență legală de acestea. Dacă o instanță se desființează sau se redenumește (avem exemplul ICCJ, fost CSJ), unitatea de Parchet ”atașată” intră automat în același proces. Reciproca nu este valabilă și nici măcar posibilă.
ESTE OBLIGATORIU să existe Parchet oriunde există instanță de judecată. Reorganizarea Ministerului Public, însă, nu are nici un fel de impact asupra instanțelor.
Din acest motiv, conducerea CSM de către un procuror este ca și cum ai pune la comanda unui vapor, pe cambuzier sau pe mecanic (asta pentru cunoscători).
Unde mai pui că doamna are și ”o mapă profesională” nu prea onorantă, de vreme ce un cetățean a stat un an și ceva la pușcărie pe semnătura ei.
Oricum, lupta pentru controlul asupra CSM devine din ce în ce mai dură, de vreme ce un judecător, membru CSM, care a ”îndrăznit” să-i ceară madamei să se ducă opt cu-a brânzii, a fost declarat ÎN ZIUA URMĂTOARE incompatibil de către... ANI, Agenția Națională de Integritate, un alt monstru la dispoziția Cotrocenilor.
Să fiu clar înșeles!
Nu cred că, odată băsiștii alungați, vor veni în instituții niște fecioare ingenue care să se crucifice pentru binele public.
E evident că e o luptă pentru putere, iar când ”ăștia” vor pleca, or să vină ”ăilalți”.
Dar eu aș vrea să nu mai vomit așa de convulsiv când aud câte un jmecher cu cătușe la mâini spunând (pentru televiziuni, evident): ”eu am încredere în Justiție”.
Cine dracu' ar putea avea încredere într-o Justiție bazată pe HA(R)INEALĂ?

Infim infinit

Încep să cred că îți cer prea mult.
Îți cer... de fapt te rog... de fapt îmi doresc
Să mă iubești așa cum te iubesc eu,
Așa cum mă iubeai tu, cu ani în urmă,
Fără fițe, fără pretenții, fără limite,
Necondiționat și total.

Îți cer prea mult când te rog..., îmi doresc,
Să înțelegi că materialul s-a așezat între noi,
Că suta de lei a devenit mai importantă
Decât un zâmbet sau decât o mângâiere,
Și că Mall-ul este noua catedrală
Unde se oficiază divorțuri.

Îmi doresc, te rog, îți cer, desigur prea mult,
Să nu mai cauți sfaturi în gura lumii
Și rezolvări de probleme în cărți ”best seller”
Când e foarte simplu să stăm de vorbă
La o cafea, liniștiți,
Ca pe vremea în care nu aveam bani
Dar nici probleme,
Iar cafeaua era luată cu suta de grame,
Măcinată pe loc, la magazinul din colțul blocului.

Dar, desigur, îți cer prea mult, îmi doresc prea mult,
Te rog lucruri imposibil de realizat.
Până la urmă, un parfum scump, o haină de firmă,
Un concediu care să stârnească invidii,
O geantă cu inițiale celebre sau o mașină de pronunție germană,
Contează infinit mai mult decât ceea ce numeam
Demult..., parcă prea demult,
NOI DOI.

luni, 14 ianuarie 2013

Stingeți rugurile!

O polițistă din Balș l-a înjunghiat pe șeful ei pentru că ar fi violat-o de mai multe ori și ”ar fi oferit-o drept favor sexual” altor polițiști și procurori.
Presa se ”înviorează” brusc, simțind miros de sânge. Și încă ce sânge!
Polițiștii sunt un subiect ”gras”.
Mai apare un ”scandal” de hărțuire sexuală pe la Sibiu.
Proaspătul ministru de interne ”percutează” și... trimite oameni să steie de povești cu toate angajatele din poliție, să vază care a fost hărțuită.
Cum spune o vorbă din basmele românești: ”dacă l-a sfătuit cineva, rău l-a sfătuit, iar dacă a gândit-o cu capul lui, rău cap a avut”.
Aceste ”interviuri” mi se par total neproductive.
În primul rând pentru că se creează o imagine extrem de proastă (și falsă) unei instituții care, și așa, nu era în topul preferințelor publicului. De suferit vor avea polițiștii care muncesc și care își fac meseria cât pot de bine. Leprelor oricum nu le pasă.
În al doilea rând, nu văd nici un fel de finalitate a acestui demers, decât, poate, una pur statistică.
E limpede că aceste ”discuții” nu pot fi folosite ca probe într-un eventual proces penal și nici măcar pentru luarea unor măsuri disciplinare.
Și, oricum, cei vinovați se vor ”da la fund” până trece „furtuna”.
În al treilea rând, nici Codul Penal nu definește clar noțiunea de ”hărțuire sexuală”. Articolul 203 ind 1 spune doar: ”Hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
Ori, amenințarea sau constrângerea intră și în definiția violului.
Nu scrie nimic despre metode ”elaborate” de hărțuire cum ar fi, de exemplu: ”Vezi ce bine îi este lu' aia dacă s-a purtat frumos?”
În al patrulea rând, hărțuirea de orice fel este o chestie cât se poate de subiectivă. Cineva se poate simți hărțuit de un compliment. Alte persoane ”rezistă” mai mult.
Din punctul meu de vedere, hărțuirea,  mai ales cea sexuală, este un subiect mult prea delicat pentru a fi abordat pompieristic.
Și nu înțeleg, de asemenea, de ce se pleacă de la (presupusele) victime.
Serviciul de Informații și Protecție Internă, temutul fost ”doi ș'un sfert” ar trebui să știe despre astfel de comportamente, atunci când ele apar. Rapoartele acestui serviciu pot sta la baza unor anchete interne,  iar dacă se constată că au fost săvârșite infracțiuni, se poate sesiza parchetul.
Nimic mai simplu!
În aceste condiții, de ce se aruncă o anatemă asupra unui întreg corp profesional care, cu toate păcatele și lipsurile sale, cu toată lipsa de oameni, de bani, de echipament și de resurse, reușește să se mențină de zeci de ani, la un nivel de profesionalism comparabil cu orice poliție occidentală?
Infractorii, din interior sau din afară, trebuie pedepsiți, fără nici un dubiu, dar nu mi se pare corectă abordarea asta... ”hei-rup”-istă, în care toți sunt considerați suspecți până își dovedesc nevinovăția.
Și, ca să comentez în stilul unui clișeu cretin: nu există pădure fără uscături, dar pentru câteva vreascuri și putregaiuri nu trebuie să dau foc la toată pădurea.
Poate că nu toți polițiștii sunt violatori...
Poate că nu toți jandarmii sunt bătăuși...
Poate că nu toți șefii sunt competenți...

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici...

Am ajuns să cred că românii nu merită să aibă vedete, personalități, genii...
În lumea noastră de pigmei nu știm a ne purta cu uriașii. Ne sperie.
Ne place să-i privim de la depărtare, să ne mândrim cu realizările lor deși nu avem nici cel mai mic merit, să-i criticăm, să-i înjurăm, să-i invidiem și... să-i conducem la groapă.
Nu știm să-i cinstim. Nu știm să-i iubim.
Moartea lui Sergiu Nicolaescu este, pentru mine, ultima dintr-un lung șir de dispariții croite pe același calapod românesc.
Acum o săptămână aproape nimeni nu vorbea de Sergiu Nicolaescu.
Erau date, din când în când, în jurnalele de știri, ”vești” de câteva secunde despre starea sa de sănătate.
Nu interesa pe aproape nimeni.
Ba sunt sigur că mulți au zis: ”Dă-l bă...! La banii lui își permite doctori și tratamente scumpe!”
Apoi a venit știrea morții.
Și brusc, Sergiu Nicolaescu a devenit ”bun al întregului popor”.
Televiziunile și-au schimbat rapid grila de programe, difuzând frenetic filmele sale. ”Un ultim omagiu adus operei maestrului.”
De fapt, televiziunile și-au dat seama că opera unui Sergiu Nicolaescu mort face audiență. Mult mai mare decât atunci când era în viață.
Și chiar dacă nu am dormit două nopți ca să văd și să revăd filmele cu care am crescut, nu pot să nu remarc faptul că, cel puțin în România, doar moartea face audiență.
Apoi au început ”scandalurile”.
De la refuzul imbecil al Bisericii Ortodoxe Române de a oficia slujba de înmormântare, pe motiv că trupul va fi incinerat și nu băgat în pământ (SLUJBA SE FACE PENTRU SUFLET, CRETINILOR, NU PENTRU CARNE ȘI OASE), până la comentariile idioate cu privire la unele afirmații recente ale regizorului care, vezi Doamne, își prevestea moartea.
În conformitate cu ultima ”modă”, a apărut repede-repede și un așa-zis fiu nelegitim...
Înspăimântător!!!
Nu am urmărit ”evenimentul”, dar din frânturi de știri am înțeles că totul a culminat cu incinerarea trupului când, ”admiratorii”, ”românii adevărați”, au huiduit și au înjurat ca pe stadion (deși nici acolo nu e normal).
Am mai înțeles, de asemenea, că motivul acestor ”manifestări” ar fi fost... lipsa de fast. Chiar am văzut o creatură umanoidă, pe care tăbărâseră toate televiziunile, urlând cât o țineau bojogii că ”unde e coroanilii?”.
Pigmeii erau dezamăgiți, frate, că a murit un uriaș, iar familia, în loc să facă spectacol de sunet și lumini, a ales un ceremonial simplu, sobru, aproape ascetic.
Păi ce facem, vere? După ce că ne-am mișcat cururile din fața televizorului ca să venim pân-acilea, nu faceți nici măcar un concert? Nu ne lăsați să facem poze cu mortu' ca să le punem pă feisbuc? Păi ce înmormântare e asta?
... Ăștia suntem!...
Cred că, în calitate de pigmei becisnici, cel mai mare omagiu adus uriașilor este să-i uităm.
Nu suntem în stare să ne înălțăm profitând de faptul că uriașii sunt printre noi. Ba mai mult, micimea noastră riscă să le murdărească semeția.
Așa că ar fi mai bine să lăsăm praful să se depună peste amintirea lor, până când populația de pigmei va dispărea și va veni un popor de oameni care să șteargă praful și să-i cinstească așa cum merită.