Nu puneți botniță câinelui de pază

Presa este, în totă lumea asta mare, considerată ”câinele de pază al democrației”.

Asta deoarece presa, prin rolul pe care-l are ”din oficiu” de critic al puterii politice, atrage atenția asupra abuzurilor și derapajelor mai marilor zilei, informează publicul larg asupra aspectelor de interes public și, în țări normale la cap, provoacă demisii de demnitari atunci când aceștia comit abuzuri.

Toate astea funcționează ca un medicament împotriva dictaturilor de orice fel, pentru că, atâta timp cât există cineva care te critică, e greu să-ți faci de cap cum vrei tu.

Și chiar dacă, în toată lumea, presa este împărțită pe partizanate politice, principiul funcționează pentru că există întotdeauna ”presa puterii” și ”presa opoziției”, care se echilibrează și se reglează reciproc.

De aceea mi se pare grav ce se întâmplă acum în România, când o televiziune, cu tot cu vedetele sale, este ”luată pe sus” și dusă la audieri fără respectarea unei minime proceduri legale.

Nu spun că oamenii sunt nevinovați.

Nu spun că nu ar fi trebuit audiați.

Dar totul trebuie făcut ca la carte.

Într-o țară cu ifose de democrație, nu citezi pe cineva prin telefon pentru a da explicații pentru niște materiale de presă, chiar dacă aceste materiale au deranjat anumiți potentați.

Presa, în general, asta trebuie să facă: să deranjeze pe cei care administrează banul public.

Motivul cu șantajul la nefericitul ăla de la compania de întins cabluri pe stâlpi mi se pare stupid și, dacă nu ar fi periculos, mi s-ar părea hilar.

Cum să șantajezi pe cineva la televizor la oră de maximă audiență?

Însăși definiția șantajului este ”amenințarea cu divulgarea unui secret compromițător...”.

Ori, atâta timp cât ”secretul” a fost spus în gura mare, unde dracului mai e șantajul?!

Poate fi insultă, calomnie etc.

Dar nu șantaj.

Toată afacerea asta demonstrează o acțiune de forță a unor instituții în scopul ”închiderii unor guri”.

Iar imbecilii care jubilează că închiderea unui post de televiziune le crește lor ”ratingul”, să citească următorul text:

”Întâi au venit după comuniști,
și nu m-am opus pentru că nu eram comunist.
Apoi au venit după evrei,
și nu m-am opus pentru că nu eram evreu.
Apoi au venit după catolici,
și nu m-am opus pentru că nu eram catolic.
Apoi au venit după mine,
și nu mai rămăsese nimeni să li se opună.

Martin Niemoller”

Băsescul se reafirmă ca deținătorul adevărului absolut

Ieri, într-o ieșire publică, băsescul a demonstrat încă o dată (pentru a câta oară?) că în fața așa-zisului ”pact de neagresiune”... unii sunt mai egali decât alții.

Pe scurt, chiriașul de la Cotroceni a făcut harcea-parcea Guvernul.

Nu i-a înjurat de mamă, dar, în rest, le-a zis de toate miniștrilor: că sunt proști, că habar n-au pe ce lume trăiesc, că sunt incompetenți, că nu știu să atragă fonduri...

Pe acest fond, normal, și-a reafirmat omnisciența spunând că ”el e gata oricând să-i ajute, pentru că el (și numai el) știe ce trebuie făcut.

Iar replica Guvernului nu a întârziat.

Din Spania, Ponta i-a răspuns că... ”nu mai e un guvern de slugi”.

Slăbuț...!

Slab rău...!

E ca și cum cineva te scuipă în față și-ți mai dă și un șut în părțile cărnoase iar tu ”nu răspunzi la provocări”.

Trecând peste greața provocată de declarațiile băsescului, mă întreb și eu, ca... cetățeanul:

Când vom scăpa de circul ăsta penibil?

Interceptarea convorbirilor telefonice: începutul sfârșitului pentru conceptul de LIBERTATE

Zilele astea am observat în spațiul public o adevărată furtună pe tema ”legalizării” interceptării convorbirilor telefonice și a cumpărării cartelelor ”doar cu buletinul.

Am văzut păreri pro și contra, unele mai argumentate, altele mai puțin. Am văzut atitudini logice, firești, și tirade pasionale.

De fapt, totul se reduce la un singur lucru: CONTROL.

Nu zic nimic despre faptul că legea este propusă de un personaj care își înregistra convorbirile cu partenerul de afaceri.

Spun doar că ideea nu e nouă.

Ascultarea ”la liber” a telefoanelor și controlul asupra fiecărui terminal de transmitere a datelor electronice este un vis mai vechi al serviciilor de informații. Și nu doar în România.

Să ne amintim doar recentul scandal din SUA, ca exemplu.

Susținătorii ”civili” ai ideii aruncă pe piață afirmația că: ”dacă nu am nimic de ascuns, să mă asculte”.

E o teză foarte ispititoare, dar extrem de periculoasă.

Ispititoare pentru că ”omul cinstit” este tentat să adere la ea. În mintea omului simplu, doar hoții și corupții se tem de această măsură deoarece doar ei au ceva de ascuns.

Nimic mai fals.

Odată legiferată, această măsură va permite ascultarea oricui, oricând. Iar interceptările pot fi folosite și în alt mod decât ”probe în instanță”.

Nu că în prezent, fără o lege în acest sens, nu s-ar asculta telefoane, dar folosirea înregistrărilor pentru șantajarea și ”recrutarea” unor persoane absolut normale este mai dificilă.

În momentul în care va exista o lege, orice convorbire personală cât de cât confidențială (de exemplu, că-i dai bani copilului din altă căsătorie fără știrea actualului partener) se poate transforma, în mâinile unora, în obiect de șantaj.

Unii vor spune că e imposibil, dar... putem avea încredere totală în serviciile de informații?

Am uitat perioada de dinainte de 1989 când chiar și un banc ”mai explicit” putea fi motiv de vizită la miliție?

Eu cred că orice ”libertate” dată unor structuri care, prin definiție, sunt represive, constituie în mod automat o restrângere a libertății cetățeanului ”care nu are nimic de ascuns”.

Și dacă tot vor putea să ne intercepteze fără nici o problemă, de ce să nu poată intra și în casă, să scotocească prin chiloții nevestei, poate am ascuns acolo niscaiva bombe.

Doar e pentru combaterea terorismului...

Sau să se poată lua oamenii de pe stradă, fără mandat, pentru interogatorii cât consideră ”organul”, că poate sunt suspiciuni că are o lamă în buzunar și vrea s-o pună de o deturnare de aeroplan...

Știu! Exagerez.

Dar nu cred că exagerez atât de mult încât scenariul să nu fie plauzibil.

Unii dintre noi, ceva mai trecuți prin viață, au prins astfel de vremuri și încă și le mai amintesc.

Nu îmi poți interzice să te iubesc

În rest, îmi poți interzice orice.
Îmi poți interzice să te iau de mână,
Sau să te strâng la pieptul meu.
Îmi poți interzice să te ating,
Să te mângâi, să te sărut.
Îmi poți interzice chiar să te privesc,
Iar eu voi asculta și voi face precum ți-e dorința.

Nu îmi poți interzice să te iubesc.
Îmi poți interzice să te mai sun la telefon,
Sau să mai intru vreodată la tine în casă.
Îmi poți interzice să-ți mai adresez vreun cuvânt,
Îmi poți interzice să mai fiu acolo când ți-e greu
Sau îmi poți interzice pur și simplu să mai exist.
Iar eu voi asculta și voi face precum ți-e dorința.

Nu îmi poți interzice să te iubesc.
Pentru că iubirea nu depinde nici de tine, nici de mine.
Iubirea nu cunoaște interdicții, nici bariere, nici condiționalități.
Ea este veșnică și absolută.
Este acel gen de iubire care mă face să mulțumesc cerului
Că exiști, că exist, că existăm.
Și nimeni, niciodată, nici chiar tu
Nu îmi poți interzice să te iubesc.

O demisie de onoare presupune... ONOARE

Învățământul giurgiuvean, vorba lui Caragiale, ”e sublim dar lipsește cu desăvârșire”.

Spun asta cu riscul de a supăra unele cadre didactice care își fac treaba în ciuda numeroaselor probleme legate de baza materială, salarizare etc.

Și spun asta pentru că, în urma rezultatelor obținute la BAC, județul Giurgiu este singurul din țară care, în prima sesiune, a înregistrat rezultate mai slabe decât cele de anul trecut, adică o scădere de aproape 7%.

Și asta nu pentru că rezultatele de anul trecut ar fi fost excepționale. Dimpotrivă.

Însă cele de anul ăsta sunt... DEZASTRU.

Mai punem la socoteală și faptul că, în conformitate cu rezultatele recensământului, județul Giurgiu are cel mai mare număr de analfabeți din țară, și avem un tablou complet asupra a modului ”cum sună viitorul” pentru județul nostru.

În mod normal, urmare a acestor ”performanțe”, cineva din Inspectoratul Școlar Județean Giurgiu ar fi trebuit ”să se simtă” și să-și facă bocceluța.

Nu se întâmplă, pentru că, nu-i așa, dacă ”partidul” ne susține, ce mai contează competența?

La unii oameni, chiar și susținuți politic, mai există o chestie, așa, vagă, numită onoare, care îi îndeamnă ca, atunci când realitatea dovedește că sunt total incompetenți pentru munca pe care o fac și grămada de bani pe care o încasează, să-i apuce dorul de casă.

Se pare însă că acest virus a fost total eradicat din Inspectoratul Școlar Județean Giurgiu unde lipsa competenței se compensează cu o lipsă și mai mare de minim bun simț.

Măcar să iasă cineva și să prezinte scuze publice pentru dezastru.

Dar și pentru asta trebuie... ONOARE.

România condusă de CCR și Parchet

România, membră a UE, NATO, aspirantă la Schengen și alte ”comitete și comiții” se vrea, declarativ, un stat democratic în care legea e mai presus de orice și oricine.

Am spus ”se vrea” pentru că nu este așa, nici pe departe.

În realitate, România a devenit în ultimii ani, o țară condusă haotic de două instituții devenite aberante: Curtea Constituțională și Parchetul.

Astăzi, în România nu mai contează nimic din ceea ce definește, în mod normal, o democrație. Nu mai contează legi, nu mai contează Parlament, nu mai contează Guvern... Nu mai contează  nici măcar ”voința poporului suveran” exprimată prin referendum.

O gașcă de băieți și fete, înfipți bine în CCR și Parchet, profitând de avantajul ”inamovibilității” și clamând ”neamestecul în treburile justiției”, fac ce vor, cum vor și când vor, sfidând nu numai legile, ci și bunul simț.

Procurorii au ajuns să ia de pe stradă, la propriu, pe oricine vrea mușchii lor, sub cele mai aberante pretexte, de la bănuieli de fraudă la vot până la suspiciuni de fraudă la Bacalaureat.

Ce mai contează ”procedura” care vorbește de ”invitare la organ”, ”citare” și alte chestii?

În mod evident, procurorii sunt deranjați rău de toată ”birocrația” asta. Așa că ”ard etapele” și trec direct la dube cu mascați.

La fel și CCR, își dă cu părerea despre orice, de la referendumuri la imunități și de la legi la declarații politice.

Au dreptul să facă acest lucru?

Evident NU!!

Răspunde cineva pentru asta?

Din nou NU!

Ascunși sub ”independența justiției”, (deși nici procurorii și nici judecătorii CCR nu prea au nimicuța în comun cu ”justiția” care, în orice sistem normal la cap, e apanajul exclusiv al instanțelor de judecată, adicătelea a judecătorilor), procurorii și CCR-iștii își fac de cap nestingheriți.

Și nimeni nu le poate face nimic.

Și mă întreb de ce dracului nu ia nimeni atitudine?