Olimpiada de pupat moaște, etapa pe București

Sunt creștin prin ceea ce simt și ortodox prin taina botezului, dar niciodată nu am simțit nevoia să fac paradă cu treaba asta.

Dimpotrivă.

Scârbit întrucâtva de anumite apucături ale ”clericilor”, am ales, de mult, să evit pe cât pot contactul direct cu tot ceea ce eu consider că înseamnă SRL-ul mistic. Nu pot să înghit, de exemplu, că afișarea ”mercurialului” pentru nunți, botezuri, înmormântări, parastase, ș.a, pe ușa bisericii e ”venită de la Dumnezeu”, sau că o catedrală ”a mântuirii neamului” de niște multe sute de milioane de euro, e necesară în timp ce avem copii și bătrâni care mor de foame.

Am întâlnit, nu neg, și oameni cu har (sau așa mi-au lăsat mie impresia), dar... prea puțini.

OK, dar gata cu instituția că mă trezesc afurisit.

Voiam să comentez doar un fenomen care are legătură cu Biserica Ortodoxă Română (BOR), și anume ”moaștiadele”.

Una-două, se mai plimbă o raclă, se mai fierb niște sarmale, se mai calcă în picioare niscaiva ”evlavioși”, se mai umple o cutie a milei...

Astăzi e rândul Bucureștiului.

Sfântul Dimitrie cel Nou e plimbat prin oraș și apoi depus pe Dealul Mitropoliei ”întru pioasă închinare”.

Asta după ce, acum ceva vreme, enoriașii se călcară în picioare la Iași, la Sf. Paraschiva. Și au mai fost...

Mai deunăzi au defilat și catolicii într-o procesiune în care principala ”atracție” era o sticluță cu câteva picături din sângele Papei Ioan Paul al II-lea...

Nu o să înțeleg niciodată această... nebunie.

Pupatul moaștelor, deși văd că e un nou sport național, nu are nimic în comun cu credința creștină. Din puținul pe care îl știu eu, în creștinism e treaba cu ”să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare”. Chiar Isus spune, la un moment dat că ”nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât prin mine”.

Atunci de unde fascinația asta pentru relicve?!

Un psiholog ar putea spune, probabil, că vine din nevoia de a avea dovezi palpabile care să ”întărească” o credință slabă. E cam aceeași chestie ca la fanaticii fenomenului OZN sau la la adepții diferitelor ”teorii ale conspirației”.

E mult mai ușor să pupi o raclă și să consideri că ”Șefu” te-a iertat, decât să ”transpiri” încercând să fii... om.

Unde mai pui că, după ce se calcă în picioare înjurând și blestemând (cu pioșenie), ”credincioșii” au dorințe care l-ar face pe un Dumnezeu mai puțin milostiv și răbdător să grăbească rău apocalipsa.

”Să-mi intre fata la facultate”, ”să câștig bani să le dau la copii”, ”să meargă firma”, ”să mă iubească Gigel/Gigica”, ”să plec în Spania”,...

Și nu zic nimic de alea cu ”să moară...”.

După mintea unora, Dumnezeu e meditator, profesor, manager, agenție matrimonială sau de turism și orice le mai trăsnește prin cap.

Asta ține mai mult de un primitivism superstițios, de anumite ritualuri totemice, nicidecum de creștinismul Bibliei.

Oricum, e de remarcat că, de fiecare dată, moaștele strâng mai mulți oameni (și mai hotărâți) decât toate partidele și sindicatele din România la un loc.

Asta spune multe despre noi. Mai ales despre faptul că preferăm ”voia sorții”, ”și de-o fi să mor”-ul mioritic, decât să încercăm să ne croim singuri, prin muncă, destinul.

În rest, până când voi fi pedepsit (normal!) pentru ”blasfemie”, aștept să fie desemnat campionul național la pupat moaște. Cursa cu jandarmi și bătrânici suferinde.