Cât om mă socot, duc pe frunte toţi spinii,
Şi crucea mi-o port, ca şi când aş zbura,
Căci omul e om cât mai are opinii,
Aceasta-i opinia mea.

Adrian Păunescu

miercuri, 29 ianuarie 2014

Intre incalzirea globala si era glaciara

Am citit mai deunazi un articol pe un site, cum ca cercetatorii (nu stiu daca britanici sau nu), au avertizat ca Pamantul va trece printr-o mini era glaciara. Adicatelea, in emisfera nordica o sa fie cam nasol, cu frig, cu viscol, cu...
Ideea era ca nu o sa fie bine.
Si stateam eu asa, citind articolul, si mintea mea in gandul ei statea si chibzuia:
Dupa ce ne-au frecat la creieri ani de zile cu incalzirea globala, si cum se topeste calota polara, si cum o sa ne ducem dracu' prajiti ca fileul de pangasius (care, si asta, cica e nasol), cercetatorii lu' peste prajit (alt soi, nu pangasius) ne dau in cap, acum, cu era glaciara.
Stiu ca unii sustin ca tocmai incalzirea globala ar provoca era glaciara..., dar cine mai sta sa-i ia in seama pe cercetatori?
Oricum, la ce vad afara si la televizor, eu, personal, prefer incalzirea globala.
Nu de alta, dar pe canicula pun baietii trei corturi cu aer conditionat si apa de la robinet si gata. Nu e mare scofala.
Cu zapada vad ca se descurca mai greu spre deloc.
Si daca o vifornita de doua-trei zile ii bulverseaza de nu mai stiu nici cum ii cheama, sincer, nu vreau sa vad "reactia autoritatilor" cand o sa ne trezim cu pinguinii si focile defiland pe bulevarde.
Mai bine canicula si sa ma bat cu camilele pe un pahar de apa, decat zapada si sa ma bat cu ursul polar pentru o ciosvarta de foca.
La camila mai am o sansa.
Unde mai pui ca, daca mori de cald, macar mori fericit admirand... frumusetile naturii imbracate sumar.
Zic si eu...

marți, 28 ianuarie 2014

Arterele au fost deblocate. Venele da-le-n...!

Asta e o povestioara din urbea mea natala, asa ca orice asemanare cu alte asezari umane, din paleolitic si pana in zilele noastre, este pur intamplatoare.
Deci dupa ce trecuram de coduri care de care mai colorate, se apucara alde autoritatile sa deie zapada in laturi, ca sa poata circula tot romanul cu automobilul.
Nu zic... S-au miscat "tango" asa ca la ora actuala principalele artere ale orasului sunt, practic, "la negru" cum se spune.
Partea proasta este ca, asemeni unui corp uman, ... sau animal, orasul nu are doar artere.
Mai are si... hai sa le spunem vene.
Adica vreau sa ma refer aici in mod special la parcari.
Iar parcarile sunt... moartea.
Lasand la o parte nesimtirea unora care de 3 zile de cand a venit nasoleala, n-au catadicsit sa isi miste hoiturile, iar masinile zac si acum sub tone de zapada,  nu mi s-a parut ca autoritatile locale stiu ca avem si parcari in oras.
Pe vremea cand erau "cu plata", tocmeau parcagii cate un buldozer de scotea zapada imediat, ca pierdeau mahmudele, dar acum, ca e la liber, nici "uciga-l toaca" nu se mai intereseaza de parcari.
Asa ca in parcari (nu spun ca in toate, dar in cele din zona centrala am fost si stiu) zapada tocata de pneuri atinge un 20 cm consolidat, si ascunde perfid stratul de polei format de la ploaia de dinainte de viscol.
E un fel de "lasati orice speranta, voi care intrati aici", pentru ca, odata intrat in parcare cu gandul, la naiba, sa parchezi si sa-ti rezolvi oaresce  trebi, nu mai iesi.
NU MAI IESI!
Doar eforturile sustinute si, de ce sa mint, incantator de umane, ale celorlalti soferi prinsi in capcana te pot salva. Apoi ii ajuti si tu si iata cum se creeaza solidaritate sociala...
Daca asta a fost ideea autoritatilor de nu au "intervenit" in parcari, anunt public ca au reusit sa ne faca sa ne ajutam intre noi.
Daca nu asta a fost ideea...
BA! DESZAPEZITI SI PARCARILE, CA SA NU MAI PARCAM PE ARTERE, CA INTRA ORASUL IN STOP CARDIO-RESPIRATOR.
Vestea buna este ca, de maine, e din nou cod colorat nasol, deci autoritatile vor avea din nou ocazia de a-si dovedi competenta.
Viscol usor!

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Alb ca tine

A nins...
Un fulg de zapada
Te-a atins,
Ti s-a prins
In par
Ca o petala
De floare de mar.
Zapada s-a troienit,
In ochii tai
Soarele a rasarit
Incalzind ochii mei.
Cu nasul de ardei,
Omul de zapada
Ne priveste.
Zapada se topeste
De caldura soaptelor tale.
Pentru tine Universul
Creeaza cristale
Perfecte
De gheata.
Prin ceata
Se vad vartejuri de zapada.
Ai obrajii rosii de ger,
Fumul sobelor
Se ridica spre cer,
Te sarut,
Ai buzele fierbinti
De ascunse dorinti,
Ninge viscolit,
Un vant
Ca o lama de cutit,
Ar vrea sa ne faca plecati,
Dar, imbratisati
Langa poarta,
Zambim,
Ne privim...
Nu exista stihie
Care sa ne desparta.

vineri, 24 ianuarie 2014

Vreau un reportaj din maternitate

Pe toate posturile de televiziune se transmit in direct inmormantari.
Se iau interviuri familiilor celor dusi, prietenilor, medicilor,... oricui.
E atata moarte la televizor, atata moarte in sufletele oamenilor... Nu mai pot.
Simt acut durerea, ura, disperarea, moartea, care bantuie de cateva zile meleagurile astea.
Moartea vinde publicitate, ura aduce bani, durerea lanseaza vedete...
E nefiresc. E asemeni intregii societati romanesti. E opusul a ceea ce ar trebui sa fie. E contrariul oricaror legi universale. E contra firii.
Vreau sa vad un reportaj de la o maternitate.
Vreau sa vad oameni care se nasc.
Vreau sa vad viata afirmandu-si suprematia.
Vreau sa vad speranta, bucurie...
Dar viata nu vinde, nu aduce bani, nu face vedete.
Doar moartea face asta.
Pentru ca suntem invers decat ar trebui sa fim.
Pentru ca am uitat sa mai fim oameni.

joi, 23 ianuarie 2014

Te sarut chiar daca se rupe Pamantul

A fost cutremur, iubito.
Au zdranganit geamurile vitrinelor
Si s-au clatinat lustrele.
La televizor, stirile s-au oprit ca sa anunte evenimentul:
Iar s-a scuturat Vrancioaia.
A fost cutremur, iubito.
Nu a fost mare.
Unii nici nu l-au simtit.
Doar ne-a scuturat putin,
Ca sa ne aducem aminte cine suntem
Si ca nu suntem nimic.
A fost cutremur, iubito.
Iar eu ma gandesc la tine.
Sa nu te sperii.
Voi fi mereu langa tine,
Indiferent de cataclisme, indiferent de urgii,
Indiferent de timp si spatiu.
Nu ma opreste nimic, nu ma sperie nimic,
Nu ma tulbura nimic.
Sunt langa tine
Si te sarut,
Chiar daca se rupe Pamantul.

marți, 21 ianuarie 2014

Nu ne meritam nici macar mortii

Accidentul aviatic de acum doua zile este, fara indoiala, unul tragic.
Au murit oameni, indiferent de varsta sau profesie, indiferent de notorietate, indiferent de experienta de viata sau planurile de viitor.
Au murit oameni si asta e tragic.
Insa, imediat, instinctul hienelor s-a activat in... noi. IN NOI TOTI.
"Cine e de vina? Cine raspunde? Cine trebuie sa-si dea demisia? Cine trebuie sa intre la puscarie?..."
Am simtit miros de sange si ni s-a deschis pofta. Vrem mai mult. Vrem mai mult sange, mai multe mate p-afara, mai mult creier imprastiat pe caldaram...
Mi-e greata de tara asta si de poporul meu.
In mod normal, dupa umila mea judecata, prima reactie ar fi trebuit sa fie cea de regret, de compasiune, nu de sete de razbunare.
Niste oameni au murit.
In orice tara normala la cap, in secunda doi se decreta doliu national, se coborau drapelele in semn de respect...
Noi vrem mai mult sange.
Orice popor normal isi ingropa si isi plangea mai intai mortii, apoi cauta vinovati.
Noi vrem mai mult sange.
Mi-e greata...
Nu ne meritam nici macar mortii...

luni, 20 ianuarie 2014

Ingerii mei pazitori

Am trecut in viata asta prin tot felul de experiente. Unele placute, de care imi amintesc cu placere, altele crancene, d-alea de nu le doresti nici dusmanilor.
In sfarsit...
Am trecut prin toate si inca-s viu, spre marea disperare a unora. Si asa cum obisnuiesc a spune: cat am aer in plamani si apa la genunchi, nu ma las.
Asta a fost o mica introducere, deoarece nu vreau sa vorbesc despre mine.
Vreau sa vorbesc despre o categorie de OAMENI extraordinari, din punctul meu de vedere, OAMENI care, unii fara sa ma cunoasca, altii pe care nu i-am mai vazut de ani de zile, au incercat si au reusit sa imi dea un plus de moral in anumite situatii.
Imi cer ierare daca cineva se va considera nedreptatit, dar voi povesti doar o intamplare de seara trecuta pentru ca este foarte proaspata in memorie si chiar m-a marcat.
Aseara, dupa ce am postat poezioara dedicata fiicelor mele, am fost contactat de o DOAMNA.
Majusculele nu sunt nici intamplatoare nici bombastice. Am cunoscut foarte putine persoane de sex feminin care sa merite acest "titlu" la un nivel comparabil cu aceasta DOAMNA.
Oricum, am stat de vorba, m-a incurajat... A fost, asa cum spuneam, o portie consistenta de moral ridicat.
De ce m-a impresionat aceasta intamplare?
Pentru ca DOAMNA face parte dintr-o alta lume, in sensul ca din punct de vedere spiritual, cultural, ca experienta de viata si profesionala, material etc, face parte din ceea ce eu numesc elita acestei tarisoare.
Mai avusesem 2-3 "convorbiri" cu DOAMNA, dar ceva de genul "La multi ani!" cand internetul semnala o aniversare.
Intamplarea de aseara m-a lasat, initial, fara cuvinte, deoarece nu reuseam sa inteleg (si nici sa cred) de ce o persoana ca DOAMNA s-ar interesa de starea cuiva ca mine, despre care , in mod normal, nici n-ar trebui sa stie ca exista.
Apoi mi-am amintit si de ceilalti, OAMENI asemanatori DOAMNEI...
Si mi-am dat seama ca unii oameni, indiferent de nivelul social la care se afla, au darul, de a vedea. De a vedea pe ceilalti asa cum sunt, de a le simti durerea, chiar si fara sa-i cunoasca. Iar acesti oameni nu pot ramane indiferenti. Intervin si incearca sa inlature raul.
Eu numesc aceasta categorie de oameni INGERI PAZITORI.
Cel putin pentru mine, asa sunt.
Si pentru INGERII PAZITORI care mi-au intins o mana atunci cand m-au simtit indificultate, pun genunchiul in pamant.
Multumesc!

duminică, 19 ianuarie 2014

Scrisoare catre copilele mele

Copilele mele, sa cresteti frumoase,
Cu suflet curat, sanatoase, cuminti,
Iubiti-va mama si fiti respectuoase,
Acum, cand cu voi nu mai sunt doi parinti.

S-aveti viata lina, copilele mele,
Sa nu va desparta nimic pe pamant,
S-aveti soare-n suflet si-n ochi numai stele,
Si-n plete o boare de vant.

O mana intinsa sa fiti celor care
Nevoie vreodata de voi ar avea,
Sa fiti vorbe bune, sa fiti alinare,
Iubire sa fiti si parfum de zorea.

Sa nu stiti, in viata, ce-nseamna durere.
Trimiteti la mine ce-i rau si ce-i greu.
La voi sa ramana doar lapte si miere
Si ce-are mai bun Dumnezeu.

Sa cresteti frumoase, copilele mele.
Sa cresteti cum eu nu mai pot sa va cresc.
Chiar daca acum am plecat printre stele,
Va vad, va sarut, va iubesc.

Inca unul de care sa radem

Stiam ca Lucian Bute a avut meci aseara cu Pascal, asa ca prima grija cand m-am trezit a fost sa caut pe net sa vad rezultatul.
Bute a pierdut.
Aseara, la o discutie cu un prieten, imi exprimasem parerea ca Bute va castiga. M-am inselat.
Sincer, imi pare rau pentru Bute. E un sportiv extraordinar.
Insa bantuind pe net, mai ales pe retelele de socializare, am vazut tot felul de competenti care mai de care dandu-si cu parerea despre meci si despre ce prost e Bute si cum l-a batut ala si... alte d-astea.
Am avut curiozitatea sa ma uit pe profilurile a doi "comentaciosi" iar parerea mea despre domniile lor este ca nu s-au mai apropiat de o sala de sport de foarte, foarte multi ani.
Asta nu ar fi un impediment la a comenta orice.
Doar ca asa suntem noi, romanii.
Cand unul "de-al nostru" e pe val, il pupam in cur si ne mandrim cu el de parca am avea vreun merit la realizarile lui. Cand, din diferite motive, pica in dizgratie, ne grabim sa urmam turma care da cu noroi.
Mie mi-e greata de atitudinea asta.
Bute este un sportiv foarte bun. Insa NIMENI nu poate fi cel mai bun pe vecie. Cu timpul, varsta, accidentarile, uzura fizica si, de ce nu, nasterea altuia mai bun, isi vor spune cuvantul iar "coroana" se va muta pe fruntea altui "rege".
Asta inseamna ca trebuie sa il omoram cu pietre pe ce care nu mai e campion?
Se pare ca da.
Noua ne place, avem o placere morbida in a calca in picioare si a face bascalie de oamenii pe care, cu doar cateva minute inainte, ii ridicam pe piedestaluri.
Nu intelegem ca marirea si decaderea sunt procese absolut normale, naturale, iar un campion care si-a pierdut titlul ramane, totusi, un campion.
Noi suntem preocupati doar sa radem, cu gura pana la urechi.
Mi se pare gretos si imi intareste convingerea ca poporul roman, sau cel putin o parte din el, nu isi merita elitele.

vineri, 17 ianuarie 2014

Prin ochii mei

Priveste-te prin ochii mei
Ca sa te poti vedea asa cum esti.
Prin ochii mei nu vei vedea persoana care esti
Ci  persoana care poti fi.
Nu vei vedea omul
Ci energia, aura, universul
Si scanteia de lumina
Care se afla in fiecare dintre cei vii.
Privirile mele nu iti vor arata frumosul,
Ci adevarul,
Nici uratul,
Ci lumea asa cum e ea cladita,
La nivelul micilor
Virgulite de informatie energetica
Transformate in materie
De bosonul Higgs.
Nu vei vedea o femeie,
Ci un intreg lant de mame si fiice,
De la facerea lumii
Pana la sfarsitul universului.
Nu vei vedea un barbat
Ci armate intregi
De aparatori ai speciei.
Priveste-te prin ochii mei
Ca sa iti vezi sufletul.
Nu iti promit ca o sa-ti placa.
Iti spun doar ca,
Privindu-te prin ochii mei
Vei vedea.

miercuri, 15 ianuarie 2014

Lasati-l in pace pe Eminescu

Astazi, 15.01.2014, se implinesc 164 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu.
Cu riscul de a da nastere la reactii adverse, eu m-am cam saturat. Nu de Eminescu, ci de aniversarile astea.
Colcaie internetul de Eminescu.
Pe retelele de socializare se blocheaza serverele de atata "Sara pe deal".
Cel mai mult ma amuza faptul ca au devenit brusc "eminescofili" persoane care, pana ieri, ingurgitau cantitati uriase de Bienci ale lui Bote, sau mai stiu eu ale cui, de printi fotbalisti prin bodegi sau de dive TV maritate cu otomani.
Brusc, toate aceste persoane o ard cult, dupa ce au cotrobait pe Wikipedia sa vada cine dracu e ala despre care a postat X pe net. Si dupa ce s-au lamurit, ca sa nu le ia prin surprindere vreo intrebare si sa cada de papagali, au purces la postarea poeziilor "Luceafarului", de juri ca internetul romanesc e cenaclu literar iar maneaua care rasuna din masini la fiecare semafor e inventata de americani, sau ceva de genul asta.
Eu m-as incumeta sa indemn pe distinsele doamne si distinsii domni (mai ales pe cei mai tineri sau foarte tineri, care SIGUR, ieri, habar n-aveau cine e Eminescu) sa dea dovada de oaresicare moderatie in a-si dovedi nemarginita admiratie pentru marele poet, pentru ca s-ar putea ca cineva, poate maine, poate peste o saptamana, cand se va fi terminat "moda" cu Eminescu, stiindu-le postarile, sa-i intrebe si sa-i dea de rusine.
Lasati-l pe Eminescu in pace, dragi romani care in ultimii 20 de ani nu ati citit nici macar un titlu de poezie.
Eminescu e mort si nu va poate da LIKE la postari.
Asa ca nu va mai osteniti.
Si ca sa dau unora de lucru: lasati-l pe Eminescu "sa doarma-n colb de cronici".
Ia sa va vad...

Clar de lume

Eu nu mai apartin acestei lumi.
Am simtit-o de mult,
Dar am acceptat de curant,
Ca timpul, curgand,
Nu ma mai atinge.
Stau si ascult,
Viata cum ninge,
Sufletele cum  ingheata,
Si se sparg,
Flutura un steag,
Pe catarg,
Cui ii sunt drag
M-asteapta-n prag,
Sperand ca mai sunt
Inca in viata.
Se vad pescarusi
Escaladand piscuri
In jurul meu sund doar papusi
Manevrate de fire
Cu riscuri
De netrezire
Sperand la nemurire.
Vad totul clar
Dincolo de aparente,
Lumea mi se arata
Limpede, adevarata,
Ca printr-un pahar
De cristal
Plin
Cu vin
De la facerea lumii
Careia eu nu-i mai apartin.

luni, 13 ianuarie 2014

Fa-ma sa uit

Ia-ma in brate si fa-ma sa uit,
Cu frumusetea ta, cu gingasia ta,
Fa-ma sa uit de tot ce a fost rau,
De tot ce a fost bun,
Fa-ma sa uit de mine,
Sa nu mai stiu daca sunt viu
Sa nu mai stiu daca sunt mort,
Sa nu mai imi pese.
Fa-ma sa uit de spatiu si timp
In  bratele tale,
Fa-ma sa uit ca exist,
Ca exista altceva in afara de tine.
Fa-ma sa uit de frig si de foame,
De oboseala si tristete,
Fa-ma sa uit ca exista
Si alti oameni pe lume.
Fa-ma sa uit orice
Si sa tin minte doar chipul tau,
Doar atingerea ta,
Doar sarutul tau,
Doar pielea ta...
Restul
Fa-ma sa uit.

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Balustrada

Astazi am fost, printr-o nefericita turnura a vietii, la o adresa pe care o frecventam destul de des cand eram copil, insa unde nu am mai fost de mai bine de 20 de ani.
E o adresa intr-un bloc de locuinte foarte aproape de blocul in care am copilarit si eu.
Pe vremea mea, scarile blocurilor erau locuri de intalnire a tuturor pustilor din cartier, mai ales iarna, cand afara era frig (si in scarile blocurilor era la fel de frig, dar macar nu batea vantul), si scena pe care se produceau tot felul de jocuri demult uitate de asaltul erei informationale
Acolo ne intalneam, de multe ori, 10-20 de copii si ne jucam... orice, pana cand vecinii exasperati de tipetele si rasetele noastre ne luau la goana sau pana cand veneau parintii si ne luau acasa cu scatoalcele de rigoare pentru ca nu voiam a ne da dusi de la jaca.
Au trecut de atunci multi ani. Poate prea multi, pentru ca am uitat acele clipe de parca nu au fost.
Copiii de atunci au devenit oameni in toata firea, fiecare cu firea lui, raspandindu-se in toata lumea purtati de viata.
Numai scarile blocurilor au ramas aceleasi.
Astazi, urcand acele scari dupa atata timp, am pus mana pe balustrada.
Oricine cunoaste balustrada scarilor din blocurile construite pe vremea comunismului. Acea banda neteda de plastic rece, infasurata pe o bara de fier. Un plastic negru, de cele mai multe ori, impersonal si la vedere si la atingere.
Doar ca balustrada asta, mai exact cea dintre etajele 2 si 3 este altfel.
O defectiune din fabricatie sau, poate, o montare neglijenta a facut-o sa fie "brobonata", adica sa aiba pe toata suprafata mici "basicute" de plastic negru si rece.
Intr-o fractiune de secunda senzorii tactili ai palmei au transmis informatia la creier, informatia a fost prelucrata si m-am trezit aruncat intr-un tunel al timpului.
Auzeam din nou rasetele prietenilor mei, eram din nou copil si alergam pe scarile blocului tinandu-ma cu mana de balustrada "brobonata", facand larma si neavand nici o grija.
A durat o fractiune de secunda, insa a fost deajuns pentru a-mi pune pe fata un zambet melancolic si in suflet o liniste adanca.
Am fost, pentru o clipa, din nou copil.
Asemeni celebrei prajiturele cu nume de frantuzoaica, mult mai prozaica balustrada brobonata m-a intors in vremurile in care eram fericit pur si simplu, fara sa stiu macar ca exista cuvantul "fericire".
Concluzia?!
Ne trebuie atat de putin ca sa fim fericiti.
Trebuie doar sa atingem fiecare propria lui balustrada.

joi, 9 ianuarie 2014

De ce ma iubesti?!

De ce ma iubesti?!
Nu am nimic sa iti ofer.
Cel putin nu am nimic din ceea ce se cauta...
Nu am nici vile,
Nici masini luxoase,
Nici conturi in banci,
Nici iahturi care sa ma astepte
La ponton.
Nu am nici haine de blana
Si nici bijuterii cu pietre rare
Ca sa ti le ofer cadou.
Nu am nimic...
Pana si sufletul e zdrentuit,
Purtat,
Sfasiat,
Sangerand,
Poate muribund,
Poate mort...
Nu am nimic din ceea ce ar putea atrage
O femeie moderna.
De ce ma iubesti?!

marți, 7 ianuarie 2014

Unde sunt ai lui?!

Odata cu noua condamnare a lui Adrian Nastase, s-au inundat televiziunile de "dosare grele" in care, zilele astea, madama Justitie tre' sa se pronunte.
O intreaga pleiada de persoane publice, inevitabil cu "pedigree" sau macar cu legaturi politice isi asteapta zilele astea sentinta in tot felul de dosare pe tot felul de subiecte, pentru tot felul de infractiuni, cu tot felul de probatorii, care de care mai ciudate.
Sincer, nu ma intereseaza prea mult subiectul. Am vazut stirile doar in fuga, in timp ce chinuiam telecomanda ca sa gasesc ceva interesant. 
Nu ma agit nici pentru Nastase, nici pentru Voiculescu, Fenechiu, Bradisteanu sau mai stiu eu care.
Sunt destul de bogati cu totii ca sa angajeze oameni care sa-si faca griji pentru ei, nu mai au nevoie si de grija mea.
Ceea ce m-a surprins insa, din franturile de stiri pe care le-am vazut, este faptul ca, in afara de madam Ritzi, toti actualii si fostii colaboratori ai chiriasului de la Cotroceni sunt curati ca lacrima.
Ai putea jura ca toate adunaturile alea care, intr-un fel sau altul, au pupat sau pupa dosul basescului, sunt cel putin congregatii de preacinstiti calugari si preacuvioase maicute, daca nu chiar ingeri sadea.
Dar trebuie sa lasam Justitia sa isi faca treaba si sa nu comentam, ca ne punem in cap CSM-ul si inspectia juduciara...
MDA!!!

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Am stat la masa cu moartea

Eram singur si ma uitam la televizor schimband programele in nestire, chinuind telecomanda pana la limita de suportabilitate a degetului care incepuse sa amorteasca pe buton.
Deodata am auzit un ciocanit la usa.
- Ori e copil, ori s-a stricat iar blestemata de sonerie! imi zic. Trebuia eu sa chem un electrician...
Deschid usa si raman, o secunda, blocat. In fata usii statea cea mai superba (stiu ca "superb" n-are grad de comparatie dar greesc intentionat) femeie pe care am vazut-o vreodata.
- Mihai? intreaba ea.
- Aaa...! Da! reusesc sa ingaim in timp ce imi mobilizam toate resursele intelectuale ca sa-mi amintesc de unde ma poate cunoaste bunaciunea.
- Eu sunt Moartea! se prezinta ea.
- Saraca! gandesc. E nebuna.
- Nu sunt nebuna! imi raspunde ea gandurilor mele. Sunt chiar Moartea.
- Inseamna ca am o Moarte foarte frumoasa! incerc eu sa glumesc desi nu imi explicam cum dracu' mi-a ghicit gandurile.
- Mda! o aud mormaind. Alt cretin. Te asteptai la pelerina neagra cu gluga si o coasa in mana, nu? Mie mi se pare mai bine asa cum sunt acum, dar daca vrei, pot sa ma transform ca sa ma potrivesc cliseelor voastre idioate. Nu ma inviti in casa? Stiu ca esti singur si avem ceva de discutat.
- Nu!... Nu te transforma. Scuze! Poftim! Intra, te rog! ingaim din ce in ce mai uimit, nestind ce sa cred despre o femeie atat de frumoasa insa cu un comportament atat de ciudat care, culmea, s-a oprit la mine la usa si pare sa ma cunoasca destul de bine.
- Da-mi ceva de baut! zice bunaciunea pe un ton plictisit intrand si asezandu-se pe canapeaua din sufragerie.
- O racoritoare? O bere?...
- N-ai ceva mai tare?
- Un gin!
- Ai si tonic?
- Am!
- Da-mi un gin. Sunt cam obosita si imi trebuie ceva sa ma revigoreze, ca mai am de umblat.
De-abia acum remarc faptul ca ochii femeii care statea pe canapeaua mea erau negri, de un negru ireal, sticlosi si inexpresivi. Niste ochi care iti dadeau fiori reci pentru ca pareau sa absoarba lumina asemeni unor gauri negre. Mai remarc mainile albe, parca fara sange, cu degete lungi si subtiri.
Pun paharele cu bautura pe masa si ma asez si eu pe un fotoliu gandindu-ma la un subiect de conversatie.
- N-am timp de palavrageala! zice femeia, raspunzand iar gandurilor mele. De fapt, ma cam grabesc, asa ca o sa intru direct in subiect. Uite ce e: am destula treaba. Nu imi place cand sunt chemata peste program pentru ca un om s-a hotarat el sa moara inainte sa-i vina vremea. Asa ca ori mergi cu mine acum, ori semnezi un contract prin care te obligi sa stai potolit pana la timpul sorocit.
- Depinde unde sa merg cu tine!... incerc eu sa fac o gluma, dar privirea neagra si rece a femeii imi ingheata sangele. Nu stiu de ce, in ciuda ratiunii care imi spune ca e nebuna, incep sa o cred.
- Aaa...! Pai n-as prea vrea sa merg acum... Mai am niste treaba...
Ma balbai si nu-mi gasesc cuvintele pentru a raspunde unei situatii pe care creierul meu refuza sa o accepte.
 - Mai trebuie sa fac si putina curatenie... incerc iar o gluma, dar imediat noaptea din ochii frumoasei necunoscute ma face sa regret.
- Bine! zice. Semneaza!
Atunci observ ca pe masa a aparut, nu stiu cum si de unde, o foaie de hartie pe care era scris ceva. O iau, o citesc... Era un contract prin care ma obligam sa traiesc.
- Dar tu ce obligatii ai prin contract? intreb eu, desi aveam sentimentul ca visez un vis absurd.
- Niciuna. Doar sa vin la timpul sorocit.
Semnez hartia cu stiloul care parca se materializase din nimic pe masa si ma pregatesc sa continui conversatia pana se termina visul si ma trezesc.
Dar in fata mea nu se mai afla nimeni.
Frumoasa necunoscuta a disparut, la fel si foaia de hartie si stiloul...
Doar paharele de gin pe jumatate goale stau marturie ca in casa mea a mai fost cineva.
Ma frec la ochi, ma ciupesc... Sunt treaz.
Ma uit la paharul pe marginea caruia se vede, ca o umbra, o urma de ruj.
- Ce cochetarie! gandesc.
Apoi un fior imi strabate mintea si corpul
- AM STAT LA MASA CU MOARTEA.