Stingeți rugurile!

O polițistă din Balș l-a înjunghiat pe șeful ei pentru că ar fi violat-o de mai multe ori și ”ar fi oferit-o drept favor sexual” altor polițiști și procurori.

Presa se ”înviorează” brusc, simțind miros de sânge. Și încă ce sânge!

Polițiștii sunt un subiect ”gras”.

Mai apare un ”scandal” de hărțuire sexuală pe la Sibiu.

Proaspătul ministru de interne ”percutează” și... trimite oameni să steie de povești cu toate angajatele din poliție, să vază care a fost hărțuită.

Cum spune o vorbă din basmele românești: ”dacă l-a sfătuit cineva, rău l-a sfătuit, iar dacă a gândit-o cu capul lui, rău cap a avut”.

Aceste ”interviuri” mi se par total neproductive.

În primul rând pentru că se creează o imagine extrem de proastă (și falsă) unei instituții care, și așa, nu era în topul preferințelor publicului. De suferit vor avea polițiștii care muncesc și care își fac meseria cât pot de bine. Leprelor oricum nu le pasă.

În al doilea rând, nu văd nici un fel de finalitate a acestui demers, decât, poate, una pur statistică.

E limpede că aceste ”discuții” nu pot fi folosite ca probe într-un eventual proces penal și nici măcar pentru luarea unor măsuri disciplinare.

Și, oricum, cei vinovați se vor ”da la fund” până trece „furtuna”.

În al treilea rând, nici Codul Penal nu definește clar noțiunea de ”hărțuire sexuală”. Articolul 203 ind 1 spune doar: ”Hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Ori, amenințarea sau constrângerea intră și în definiția violului.

Nu scrie nimic despre metode ”elaborate” de hărțuire cum ar fi, de exemplu: ”Vezi ce bine îi este lu' aia dacă s-a purtat frumos?”

În al patrulea rând, hărțuirea de orice fel este o chestie cât se poate de subiectivă. Cineva se poate simți hărțuit de un compliment. Alte persoane ”rezistă” mai mult.

Din punctul meu de vedere, hărțuirea,  mai ales cea sexuală, este un subiect mult prea delicat pentru a fi abordat pompieristic.

Și nu înțeleg, de asemenea, de ce se pleacă de la (presupusele) victime.

Serviciul de Informații și Protecție Internă, temutul fost ”doi ș'un sfert” ar trebui să știe despre astfel de comportamente, atunci când ele apar. Rapoartele acestui serviciu pot sta la baza unor anchete interne,  iar dacă se constată că au fost săvârșite infracțiuni, se poate sesiza parchetul.

Nimic mai simplu!

În aceste condiții, de ce se aruncă o anatemă asupra unui întreg corp profesional care, cu toate păcatele și lipsurile sale, cu toată lipsa de oameni, de bani, de echipament și de resurse, reușește să se mențină de zeci de ani, la un nivel de profesionalism comparabil cu orice poliție occidentală?

Infractorii, din interior sau din afară, trebuie pedepsiți, fără nici un dubiu, dar nu mi se pare corectă abordarea asta... ”hei-rup”-istă, în care toți sunt considerați suspecți până își dovedesc nevinovăția.

Și, ca să comentez în stilul unui clișeu cretin: nu există pădure fără uscături, dar pentru câteva vreascuri și putregaiuri nu trebuie să dau foc la toată pădurea.

Poate că nu toți polițiștii sunt violatori...

Poate că nu toți jandarmii sunt bătăuși...

Poate că nu toți șefii sunt competenți...