Am ajuns să cred că românii nu merită să aibă vedete, personalități, genii...
În lumea noastră de pigmei nu știm a ne purta cu uriașii. Ne sperie.
Ne place să-i privim de la depărtare, să ne mândrim cu realizările lor deși nu avem nici cel mai mic merit, să-i criticăm, să-i înjurăm, să-i invidiem și... să-i conducem la groapă.
Nu știm să-i cinstim. Nu știm să-i iubim.
Moartea lui Sergiu Nicolaescu este, pentru mine, ultima dintr-un lung șir de dispariții croite pe același calapod românesc.
Acum o săptămână aproape nimeni nu vorbea de Sergiu Nicolaescu.
Erau date, din când în când, în jurnalele de știri, ”vești” de câteva secunde despre starea sa de sănătate.
Nu interesa pe aproape nimeni.
Ba sunt sigur că mulți au zis: ”Dă-l bă...! La banii lui își permite doctori și tratamente scumpe!”
Apoi a venit știrea morții.
Și brusc, Sergiu Nicolaescu a devenit ”bun al întregului popor”.
Televiziunile și-au schimbat rapid grila de programe, difuzând frenetic filmele sale. ”Un ultim omagiu adus operei maestrului.”
De fapt, televiziunile și-au dat seama că opera unui Sergiu Nicolaescu mort face audiență. Mult mai mare decât atunci când era în viață.
Și chiar dacă nu am dormit două nopți ca să văd și să revăd filmele cu care am crescut, nu pot să nu remarc faptul că, cel puțin în România, doar moartea face audiență.
Apoi au început ”scandalurile”.
De la refuzul imbecil al Bisericii Ortodoxe Române de a oficia slujba de înmormântare, pe motiv că trupul va fi incinerat și nu băgat în pământ (SLUJBA SE FACE PENTRU SUFLET, CRETINILOR, NU PENTRU CARNE ȘI OASE), până la comentariile idioate cu privire la unele afirmații recente ale regizorului care, vezi Doamne, își prevestea moartea.
În conformitate cu ultima ”modă”, a apărut repede-repede și un așa-zis fiu nelegitim...
Înspăimântător!!!
Nu am urmărit ”evenimentul”, dar din frânturi de știri am înțeles că totul a culminat cu incinerarea trupului când, ”admiratorii”, ”românii adevărați”, au huiduit și au înjurat ca pe stadion (deși nici acolo nu e normal).
Am mai înțeles, de asemenea, că motivul acestor ”manifestări” ar fi fost... lipsa de fast. Chiar am văzut o creatură umanoidă, pe care tăbărâseră toate televiziunile, urlând cât o țineau bojogii că ”unde e coroanilii?”.
Pigmeii erau dezamăgiți, frate, că a murit un uriaș, iar familia, în loc să facă spectacol de sunet și lumini, a ales un ceremonial simplu, sobru, aproape ascetic.
Păi ce facem, vere? După ce că ne-am mișcat cururile din fața televizorului ca să venim pân-acilea, nu faceți nici măcar un concert? Nu ne lăsați să facem poze cu mortu' ca să le punem pă feisbuc? Păi ce înmormântare e asta?
... Ăștia suntem!...
Cred că, în calitate de pigmei becisnici, cel mai mare omagiu adus uriașilor este să-i uităm.
Nu suntem în stare să ne înălțăm profitând de faptul că uriașii sunt printre noi. Ba mai mult, micimea noastră riscă să le murdărească semeția.
Așa că ar fi mai bine să lăsăm praful să se depună peste amintirea lor, până când populația de pigmei va dispărea și va veni un popor de oameni care să șteargă praful și să-i cinstească așa cum merită.
De mai multe ori bravo Mischule, imi pare chiar rau ca mass-media a exagerat, in special televiziunile, ei ar trebui sa contribuie la avansul cultural al cetatenilor, deci critica ta e deplin justificata.
RăspundețiȘtergerea.av.