Cum se înmulțesc neuronii...

Am sperat să pot scrie acest articol mai devreme, imediat după ce am văzut interviul realizat de domnul Victor Ciutacu cu domnul Dan Puric. Dar nici acum nu e târziu.

Recunosc faptul că sunt un fan al lui Dan Puric, pe care îl consider unul dintre marii gânditori ai acestei epoci, deși nu sunt întotdeauna de acord cu părerile domniei sale.

Interviul m-a bucurat într-un mod incredibil. Deși ”greu”, interviul a avut asupra mea efectul unui antrenament fizic intensiv: m-a epuizat, deoarece mi-am încordat fiecare fibră pentru a înțelege, dar m-a lăsat și cu o senzație de bine, asemenea unui val de endorfine care îmi bântuie prin minte. Efectiv am avut senzația că mi se multiplică neuronii.

M-au amuzat, de asemenea, glumele ”cu miez” ale domnului Dan Puric.

”Eu sunt singurul puric cu câine, din lume.”

O mostră de autoironie subtilă, fină, de care numai spiritele alese sunt în stare.

O lecție de demnitate și de gândire incredibilă pentru vremurile în care trăim. Și pot spune că și de curaj. Nu e puțin lucru să spui lucrurilor pe nume într-o societate în care minciuna e ridicată la rang de virtute supremă.

Însă cel mai puternic impact asupra mea, asemenea unui duș rece, dur, șocant dar revigorant și ”deșteptător”, a fost o anecdotă pe care îmi permit să o reproduc aproximativ:

”În mijlocul unui câmp imens, până la orizont în toate părțile, un țăran stătea liniștit, sprijinit în ”botă” și privea în zare. La un moment dat vine unul grăbit, alergând, transpirat, plin de praf și abia răsuflând.

            - Bade! N-ai văzut p-aicea o turmă de boi?

La care țăranul, calm, privindu-l, îl întreabă la rândul său:

            - De ce, mă? Te-ai rătăcit?”

Anecdota asta mi s-a părut incredibilă.

Incredibilă mai ales prin ceea ce nu se aude, prin ceea ce se lasă a se înțelege de către cei ce pot a înțelege: ”De ce, mă, boule? Te-ai rătăcit de turma ta?”

Impactul e incredibil.

În societatea actuală suntem mereu grăbiți, mereu în fugă după… nici noi nu știm după ce. Trăim în fugă, transpirați și plini de praful unei vieți care se încăpățânează, parcă, să ne-o ia mereu înainte. Gâfâim din greu, încercăm să ne ”tragem sufletul”, un suflet pe care l-am pierdut pe drum, care a rămas mult în urma noastră, urmând un ritm al lui, firesc, natural.

Ne grăbim mereu, în tot ceea ce facem, de la ”pâinea noastră cea de toate zilele” care a devenit ”fast food”, până la familie și prieteni care au devenit, în multe cazuri, ”grup” pe rețelele de socializare.

Mergem cu turma, oriunde ne-ar duce ea, crezând că, dacă ”drumul” este intens circulat, sigur duce ”la Roma”, fără să realizăm că nici unul dintre indivizii care compun turma nu a văzut vreodată și nu știe unde duce drumul pe care se bulucesc toți.

Dar, din când în când, mai întâlnim câte un ”baci”, un om calm, blând, hâtru, care face notă discordantă cu ”turma”, care este în afara ei, mai presus de ea, care o domină fără a vrea să o conducă. Și acel ”baci” te ia de ”coarne” și îți ridică privirea deasupra turmei. Pentru o clipă. Atât cât să apuci să vezi imensul câmp din jur. Atât cât să poți vedea că turma se îndreaptă ca un tăvălug către… nicăieri.

Rămâne ”la mintea fiecăruia” dacă vrea și poate să valorifice ”informațiile” percepute din privirea aruncată asupra realității, să iasă din turmă și să își caute propriul drum.

Altfel…

Vom rămâne mereu ”boi”, particule inerte într-o turmă, eventual speriați atunci când ne rătăcim de grup.

Iar în timp ce stăteam și rumegam (apropo de boi) informațiile ce îmi intraseră în creier și îmi puseseră la muncă neuronii, „m-a fulgerat” o altă anecdotă căreia i-am descoperit un înțeles mai adânc:

”Bulă vine într-o zi la școală bătut măr. Profesoara îl întreabă:

            - Ce ai pățit, Bulă?

            - M-a bătut tata de două ori.

            - Păi de ce te-a bătut?

            - Prima dată m-a bătut când i-am arătat carnetul de note…

            - Vai de capul tău… Și a doua oară?

            - A doua oară când i-am spus că era carnetul lui, de când era elev.”

Bancul ăsta mi-a deschis ochii asupra unui lucru care definește, la ora actuală, o mare parte a societății, a societății românești cel puțin.

Am uitat ceea ce domnul Dan Puric numea ”îngăduință”. Nu numai că nu mai suntem dispuși să iertăm ”greșiților noștrii”, dar tindem a pedepsi și pe cei care ne pun față în față cu propriile noastre greșeli.

Nu mai știm să recunoaștem că am greșit, iar dacă greșelile sunt prea mari și nu pot fi ”trecute cu vederea”, atunci pedepsim pe cei din jurul nostru.

Nu prea mai există blândețea aceea care, la un moment dat, caracteriza poporul român. Am ”importat”, în schimb, ”darwinismul” sălbatic al altor culturi, care ne determină la o violență pe cât de crâncenă, pe atât de irațională.

”Competitivitatea” importată de peste mări și țări ne face să judecăm toate situațiile prin care trecem, într-un singur registru: cel al violenței.

”Eu împotriva tuturor. Toată lumea greșește față de mine, iar dacă eu am greșit față de cineva sau ceva, altcineva e de vină, cu siguranță. Iar acela care e de vină, trebuie aspru pedepsit. Iar dacă are tupeul să îmi mai și spună că am greșit când, evident, el e de vină, trebuie pedepsit de două ori.”

Dureros mi se pare faptul că această anomalie, această atitudine mutantă, este promovată permanent și în toate mediile și situațiile.

”Călcatul ăsta pe cadavre” pentru a fi deasupra tuturor cu orice preț și doar prin violență, a fost botezat ”profesionalism”, ”știința succesului” și alte denumiri goale, menite să ascundă, de fapt, meschinul și absurdul atitudinii.