Blestem în alb

Mor bătrânii sub troiene şi nu-i nimeni să-i jelească,

Şi nu-i nimeni să le-aprindă lumânarea creştinească.

Cu nămeţii peste case, fără nici un ajutor,

Au trăit în întuneric şi în întuneric mor,

Şi nu-i nimeni să-i mângâie când, în casele de gheaţă,

Pe obraji li se prelinge cel din urmă strop de viaţă.

A fost bun, cândva, bătrânul, când muncea din zori în seară,

N-a crezut să se vorbească despre el ca de-o povară,

Nu gândea, muncind pământul cum din vechi a învăţat,

C-o să poarte vreodată stigmatul de „asistat”.

Mor bătrânii sub troiene, casele se fac morminte,

Şi rămâne doar blestemul ultimelor lor cuvinte.

O să îi găsim la vară, minunându-ne ca proştii

Că sub munţii de zăpadă erau chiar părinţii noştri,

Din ruşine şi ocară o să fabricăm mândrie,

Că ai noştri, dându-şi duhul, s-a făcut economie.

Şi ne va suna în creier, paranoic-obsesiv,

Că bunicul de la ţară era leneş şi beţiv.

„Sunt bătrâni, ce mai contează? Toţi murim. Aşa e dat.”

Dumnezeii mamii voastre de conducători de stat!

La altarul cărui demon v-aţi legat cu juruinţă,

De puteţi ucide oameni cu atâta uşurinţă?

Dacă aş avea putere, ce v-aş da săpun şi sfoară,

Că batjocoriţi bătrânii ce-au clădit această ţară.

Că în timp ce, din fotolii, îmbuibaţi priviţi cum ninge,

Într-un colţ uitat de ţară un bătrân, încet, se stinge.