Cât om mă socot, duc pe frunte toţi spinii, Şi crucea mi-o port, ca şi când aş zbura, Căci omul e om cât mai are opinii, Aceasta-i opinia mea.
Adrian Păunescu
marți, 9 septembrie 2014
Catren 10
As vrea sa te-aud soptindu-mi numele,
Sa ma invalui in vocea ta ca intr-un giulgiu al vieii eterne,
Iar Universul sa-l simt cum vibreaza,
Pe frecventa vocii tale soptindu-mi numele.
Se făcea că, Era o distanță mare de tot Între pământ și cer. Era loc destul pentru zile, nopți, Pentru oameni peste oameni, Pentru scări largi și inimi strâmte, Pentru reverii și stânci, Pentru lumină, întuneric, Pentru păreri și certitudini, Pentru umilințe și putere, Pentru ploi și curcubee, Pentru toate lucrurile Adunate de-atâtea vieți, grămadă, Să distanțeze lutul, de rai.
Apoi, mi-ai zâmbit cum o făceai tu, Șiret pe o parte, cu inima cuprinzândă Și s-au topit între noi Și umbre, și certitudini, Și oameni, și curcubee. Iar raiul s-a lipit deodată de pământ, Cu bucuria revederii Atât de caldă, Care iubește direct proporțional, Cu dorul.
Paradoxul plecării departe, E că ești încă aproape. Pentru că inima Nu știe să calculeze distanțe: Iubește prezent, aproape, Nesfârșit.
Se făcea că,
RăspundețiȘtergereEra o distanță mare de tot
Între pământ și cer.
Era loc destul pentru zile, nopți,
Pentru oameni peste oameni,
Pentru scări largi și inimi strâmte,
Pentru reverii și stânci,
Pentru lumină, întuneric,
Pentru păreri și certitudini,
Pentru umilințe și putere,
Pentru ploi și curcubee,
Pentru toate lucrurile
Adunate de-atâtea vieți, grămadă,
Să distanțeze lutul, de rai.
Apoi, mi-ai zâmbit cum o făceai tu,
Șiret pe o parte, cu inima cuprinzândă
Și s-au topit între noi
Și umbre, și certitudini,
Și oameni, și curcubee.
Iar raiul s-a lipit deodată de pământ,
Cu bucuria revederii
Atât de caldă,
Care iubește direct proporțional,
Cu dorul.
Paradoxul plecării departe,
E că ești încă aproape.
Pentru că inima
Nu știe să calculeze distanțe:
Iubește prezent, aproape,
Nesfârșit.