Am avut ocazia, demult, să văd un cadavru uman pe care îl mâncaseră animalele mai mult sau mai puţin sălbatice.
Poate că unii sunt oripilaţi de această "imagine", însă credeţi-mă, invocare ei are o noimă.
Animalele mâncaseră cam tot, iar ce nu fusese consumat, probabil fusese dus în altă parte.
Din cel care fusese odată om, rămăsese doar... craniul şi coloana vertebrală.
Cred, dincolo de lugubrul istorioarei, că asta ne defineşte ca oameni, atât material cât şi, dacă vreţi, în sens metaforic, spiritual.
Oricât ar muşca din noi hienele, cu patru picioare sau doar cu două, rămâne din noi capul şi coloana vertebrală.
Asta dacă avem.
Până la urmă, coloana vertebrală te ţine în postura de om, iar capul, cu
locatarul său de multe ori neglijat - creierul, îţi dă unealta care te
desparte definitiv şi irevocabil de primate.
Am citit o carte foarte interesantă. Se chema "Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc", de Ion Gavrilă Ogoranu.
După ce am citit această carte mi-am dat seama de ce "trestia gânditoare" a lui Descartes nu m-a atras niciodată. Pentru că nu are coloană vertebrală.
Trestia "se dă" după cum bate vântul, iar un ipotetic "cap" al acesteia se va pleca întotdeauna umil.
Poate că va rezista mai mult ca bradul, dar eu nu am văzut trestii împodobite de Crăciun.
Aşa e când te îndoi: trăieşti mai mult, dar eşti condamnat la umilinţă.
Coloana vertebrală ne deosebeşte de moluşte şi viermi.
Capul ne deosebeşte de celelalte animale.
A şti să le folosim pe amândouă ne deosebeşte de cei care nu ştiu.
De hiene.
Fara cuvinte...
RăspundețiȘtergere