Instigare la libertate

Libertatea nu ţi-o dă nimeni.
Nu e un bun material, un lucru, un covrig pe care să-l cumperi de la taraba din piaţă şi să-l mănânci cât e cald.
Libertatea e o stare de spirit, o "state of mind", cum spun americanii.
Singurul loc unde un om poate fi cu adevărat liber este în sufletul său, în mintea sa.
Material, în viaţa de zi cu zi, suntem conduşi de tot felul de "balize", de la... marcajele rutiere la reclamele la diverse produse, de la gardurile curţilor la îngrădirile legii.
Însă în mintea noastră, în sufletul nostru, suntem liberi.
Sau putem fi, dacă alegem să fim.
Mulţi confundă libertatea cu alte concepte, aparent asemănătoare (anarhia, tupeul, nesimţirea, mitocănia), dar care, în realitate, sunt contrare libertăţii deoarece încalcă singura regulă a acesteia: LIBERTATEA MEA SE TERMINĂ ACOLO UNDE ÎNCEP LIBERTĂŢILE CELORLALŢI, sau, ca să continui cu "citatele" americăneşti, "live and let live".
Nu mulţi aleg să fie liberi.
Cei mai mulţi aleg surogatele asemănătoare libertăţii, ridicându-le la rang de drepturi fundamentale.
Şi asta pentru că libertatea, aia adevărată, presupune, în primul rând, un nivel destul de înalt (prin urmare mai greu accesibil) de cunoaştere de sine şi a celor din jur, pentru a putea "vedea" linia invizibilă care desparte (sau uneşte) "EU" de "CEILALŢI".
Până la urmă, nimeni nu se naşte "neliber" ci "se face" prin propria manifestare de voinţă.
Cineva, nu mai ştiu cine, a zic că fiecare soldat participant la un război este vinovat de atrocităţile întâmplate, indiferent dacă a participat la comiterea lor sau nu, pentru că are, întotdeauna, cel puţin două posibilităţi de a nu participa la conflict: să dezerteze sau să se sinucidă.
Asta înseamnă, în opinia mea, a fi liber.
Să alegi să nu încalci drepturile celuilalt, indiferent de consecinţele asupra ta.
Şi, în acel moment, vei putea cere oricui să îţi respecte drepturile.
Ştiu! Pare cam prea filosofic şi idealist ceea ce spun, dar nu este.
La nivel individual şi de viaţă cotidiană, asta s-ar traduce prin faptul că, dacă fiecare dintre noi ar respecta coloana formată la semafor, nu ar mai exista "jmecheri" care merg pe linia de tramvai, de exemplu.
Din păcate e greu.
În nebunia asta sinistră pe care noi o numim eufemistic "viaţă", când suntem în permanenţă "fugăriţi" de secunde, când ucidem în gând zeci de semeni în fiecare zi pentru că nu au semnalizat virajul la dreapta sau pentru mai ştiu eu ce motive cretine, e greu să ne uităm la noi înainte de a ne uita la ceilalţi.
Presupune un efort destul de mare şi, în primă fază, nu e prea plăcut. A te vedea pe tine aşa cum eşti poate fi, la început,... inconfortabil.
Dar merită.