Pastişă (după Eminescu, la un caz contemporan)

A bătut de miezul nopţii ceasul de la catedrală,
Iar eu scriu de zor la masă, ca în fiecare seară,
Mâna tremură şi scrie, ochii obosiţi mă dor,
Iar eu beau cafea cu cana, somnul ca să mi-l omor,
Nori de fum se-nalţ-alene din jeratecul ţigării
Infiltrându-se malefic prin cotloanele cămării,
La fereastră, în ghivece, florile stau resemnate
Întrebându-se retoric când vor fi din nou udate,
Iar sub grindă, un păianjen, suspendat în plasa-i deasă,
Doarme sforăind alene, parcă-ar fi la el acasă.
La lumina lumânării care fumegă-n neştire
Stau şi scriu, şi gându-mi zboară, înviind o amintire...
O nălucă zâmbitoare cu făptura diafană,
Plete ce îi curg pe umeri şi privire de icoană.
O fotografie veche, cu chenarul zdrenţuit
Mă priveşte-ncremenită din albumul prăfuit.
O privesc ca dus din lume, mă pierd parcă-n ochii ei
Şi-mi aduc..., mi-aduc aminte dansul florilor de tei.
Mi-amintesc de mângâierea care mă înfiora,
Mi-amintesc de părul moale ce-mi plăcea a-l mângâia,
Şi când gura ei fierbinte, pătimaş o sărutam,
Doar ea exista pe lume, chipul ei, doar, îl vedeam...
Acum eu fumez mahorcă, ea - ţigări din cele fine,
Eu mă plimb pe jos prin ploaie, ea se plimbă-n limuzine,
Eu am doar un rând de haine, iar paltonu-i vai de el,
Ea se-mbracă-n rochii scumpe şi miroase a Channel.
De aş spune la prieteni că i-am fost cândva iubit,
M-ar privi ciudat, cu milă, crezând c-am înnebunit
Şi m-ar lua să-mi facă cinste, într-o cârciumă, c-o bere,
Ca să uit de-a mele visuri, ca să uit de-a mea durere.
Dar nu-mi pasă! Nu contează dacă ei mă cred nebun.
Eu am dragostea în suflet şi... o poză-ntr-un album.

24.09.1998 09.28