Zilele astea am observat în spațiul public o adevărată furtună pe tema ”legalizării” interceptării convorbirilor telefonice și a cumpărării cartelelor ”doar cu buletinul.
Am văzut păreri pro și contra, unele mai argumentate, altele mai puțin. Am văzut atitudini logice, firești, și tirade pasionale.
De fapt, totul se reduce la un singur lucru: CONTROL.
Nu zic nimic despre faptul că legea este propusă de un personaj care își înregistra convorbirile cu partenerul de afaceri.
Spun doar că ideea nu e nouă.
Ascultarea ”la liber” a telefoanelor și controlul asupra fiecărui terminal de transmitere a datelor electronice este un vis mai vechi al serviciilor de informații. Și nu doar în România.
Să ne amintim doar recentul scandal din SUA, ca exemplu.
Susținătorii ”civili” ai ideii aruncă pe piață afirmația că: ”dacă nu am nimic de ascuns, să mă asculte”.
E o teză foarte ispititoare, dar extrem de periculoasă.
Ispititoare pentru că ”omul cinstit” este tentat să adere la ea. În mintea omului simplu, doar hoții și corupții se tem de această măsură deoarece doar ei au ceva de ascuns.
Nimic mai fals.
Odată legiferată, această măsură va permite ascultarea oricui, oricând. Iar interceptările pot fi folosite și în alt mod decât ”probe în instanță”.
Nu că în prezent, fără o lege în acest sens, nu s-ar asculta telefoane, dar folosirea înregistrărilor pentru șantajarea și ”recrutarea” unor persoane absolut normale este mai dificilă.
În momentul în care va exista o lege, orice convorbire personală cât de cât confidențială (de exemplu, că-i dai bani copilului din altă căsătorie fără știrea actualului partener) se poate transforma, în mâinile unora, în obiect de șantaj.
Unii vor spune că e imposibil, dar... putem avea încredere totală în serviciile de informații?
Am uitat perioada de dinainte de 1989 când chiar și un banc ”mai explicit” putea fi motiv de vizită la miliție?
Eu cred că orice ”libertate” dată unor structuri care, prin definiție, sunt represive, constituie în mod automat o restrângere a libertății cetățeanului ”care nu are nimic de ascuns”.
Și dacă tot vor putea să ne intercepteze fără nici o problemă, de ce să nu poată intra și în casă, să scotocească prin chiloții nevestei, poate am ascuns acolo niscaiva bombe.
Doar e pentru combaterea terorismului...
Sau să se poată lua oamenii de pe stradă, fără mandat, pentru interogatorii cât consideră ”organul”, că poate sunt suspiciuni că are o lamă în buzunar și vrea s-o pună de o deturnare de aeroplan...
Știu! Exagerez.
Dar nu cred că exagerez atât de mult încât scenariul să nu fie plauzibil.
Unii dintre noi, ceva mai trecuți prin viață, au prins astfel de vremuri și încă și le mai amintesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Înaintea publicării, comentariul dumneavoastră trebuie aprobat.