Cum pier mişeii dacă pier cei buni aşa?

Aşa cum bănuiam, moartea celor doi piloţi în accidentul de avion de la Turda a ieşit din "vederea" presei, odată cu alte evenimente "mult mai importante" cum ar fi declaraţia lui Traian Băsescu de la TVR 1.

Am postat însă acest fragment de ştire pentru a comenta un lucru care, parcă, a fost dat uitării, şi anume faptul că aceşti oameni au murit ca să îi salveze pe alţii.

În condiţiile unei defecţiuni tehnice, cum se pare că a fost în acest caz, nimeni nu i-ar fi putut acuza că s-au catapultat iar avionul, în cădere, a ucis alte persoane.

Însă ei au ales să îndepărteze pericolul de civili. Au ales să tragă cu putere de manşă încercând să mai smulgă câţiva metri de zbor peste casele oamenilor, decât să tragă maneta de catapultare.

Şi mai eroic mi se pare că AMBII piloţi au gândit şi au acţionat la fel. Dacă unul dintre ei ar fi cedat şi ar fi declanşat catapultarea, sistemul l-ar fi aruncat afară din avion şi pe celălalt... şi ar fi fost carnagiu la sol.

Imaginaţi-vă doi oameni care au de ales între moartea lor certă şi posibila moarte a unor necunoscuţi.

Şi spun "posibila" pentru că se putea întâmpla ca în acele case pe care le-au evitat cei doi eroi, să nu fie nimeni la acel moment.

Câţi dintre noi ar alege moartea în locul riscului de a muri un străin?

Câţi dintre noi ar refuza să atingă maneta de catapultare?

Sau, mai simplu, câţi dintre noi ar muri pentru altcineva?

Dacă România asta ar avea mai mulţi eroi, şi dacă am preţui eroii atunci când sunt în viaţă, nu după ce mor, poate, poate am mai avea o şansă.

Din păcate, aşa cum bănuiam, despre aceşti eroi nu se va mai vorbi nimic. Poate în ziua înmormântării vor vi 10 secunde la jurnalele de ştiri, după care se va lăsa uitarea şi peste ei, aşa cum ştie poporul român să-şi uite eroii, sfinţii şi, în general istoria.

Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt un om uşor impresionabil, însă mărturisesc că mi-au dat lacrimile văzând ştirea postată mai sus şi închipuindu-mi urieşeasca sfâşiere a sufletului soţiei care îşi vede soţul murind şi a soţului care, în ultima secundă, îşi dă seama că, poate, nu îşi sărutase copilul sau soţia în acea dimineaţă.

Şi totuşi trage nebuneşte de manşă, pentru a nu risca să moară nişte străini, nişte necunoscuţi...

Dacă ne-am uita adânc în sufletul nostru, faţă în faţă doar cu noi înşine, ne vom da seama ce eroism incredibil a putut sălăşlui în inimile acelor piloţi.

Aş vrea să citiţi poezia lui George Coşbuc al cărei vers l-am ales ca titlu şi să vă gândiţi de ce România nu îşi mai cinsteşte eroii.

Dumnezeu să ne ierte pentru că nu ştim să-i preţuim.