Cam aşa cred că s-ar întreba Dumnezeu dacă, din întâmplare, ar arunca o privire spre România în zilele astea.
Şi întrebarea ar fi cât se poate de firească, deoarece, în afară de circul mediatic, de perdelele de fum aruncate de către politicieni, de lăturile împroşcate de toţi în toate părţile, din acest areal lipseşte elementul cheie care ar fi trebuit să "cureţe", să dea sens, să impună bun simţ.
Lipseşte POPORUL ROMÂN.
Am uneori senzaţia clară de pustiu, de "pământ pârjolit" în faţa unor invadatori necunoscuţi şi nevăzuţi.
Am senzaţia că poporul ăsta şi-a luat bocceluţa şi a plecat din propria istorie, iar ultimul individ plecat a uitat să închidă apa, gazul şi lumina de s-a dus totul de râpă.
Văd zilnic pe străzi mii de oameni, indivizi solitari, parcă apatrizi într-un "no men's land" al unui război cu ei înşişi.
Însă foarte rar se întâmplă să văd doi "concetăţeni", doi oameni aparţinând poporului român nu numai natal, ci şi ca filon de gândire, ca ataşament faţă de valori, ca "vână".
Poporul român s-a atomizat. Nici măcar familiile nu mai sunt "celula de bază a societăţii", de vreme ce la rădăcina ei se pun acum interesele materiale şi nu compatibilitatea şi ataşamentul între parteneri.
Nu ştiu de ce Dumnezeu ne-a "condamnat" la toate astea dar sper să fi avut dreptate un uncheş care, acum câţiva ani, auzindu-mă cum comentam neajunsurile cu nişte prieteni, ne-a zis: "Mă, taică! Dumnezeu mai întâi îi încearcă pe ăia cu care vrea să facă treabă."
Pentru că dacă bătrânelul nu a avut dreptate, în timpul vieţii noastre poporul român va ieşi din cărţile de istorie cu un şut în cur, trăgând după el blestemul suprem al existenţei sale noncombative - Balada Mioriţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Înaintea publicării, comentariul dumneavoastră trebuie aprobat.