De data asta nu mai comentez politică.
Nici rezultatele de la "BAC", deşi dezastrul de anul ăsta se leagă olecuţă cu subiectul.
Am să comentez altceva.
Astăzi am stat de vorbă cu două persoane dragi mie, oameni deosebiţi, despre care eu, personal, consider că fac parte dintr-o elită a societăţii româneşti.
Şi m-a surprins la aceste persoane fatalitatea. Mioriticul.
Aveau tendinţa de a abandona prea repede, de a "depune armele" la prima problemă ivită.
Nu o să înţeleg niciodată atitudinea asta.
Dacă vreau ceva cu adevărat, păi lupt cu toate puterile (şi, uneori, cu toate mijloacele) să obţin acel lucru. Şi nu renunţ decât atunci când îmi pot spune mie însumi că am făcut tot ce mi-a stat în puteri.
De ce tindem să alegem mereu calea cea mai uşoară? De ce considerăm mereu că altul, cel de lângă noi, trebuie să lupte pentru ca noi să o ducem mai bine? De ce nu ne dăm seama că TOT ceea ce ni se întâmplă se datorează, în mare măsură, chiar nouă?
De multe ori am impresia că se simulează o luptă cu viaţa, pentru a ne "amorţi" orgoliul şi a putea spune că "am încercat".
X nu face..., Y nu drege..., Z... şi el p-acolo...
Bine! Am înţeles! Ceilalţi sunt naşpa.
Dar NOI?
Noi ce facem?
Noi... renunţăm.
"Nu te poţi lupta cu sistemul", "Eu am încercat, e rândul altora"...
De ce?
"Sistemul" sau "alţii" îţi trăiesc viaţa ta?
Eu cred că ar trebui să ne lepădăm odată de "mioriticism", să luăm baltagu' şi să le dăm la cap ălora de ne poartă sâmbetele şi să ne scutim "măicuţele bătrâne" de a ne mai căuta la dracu' în praznic pe la nunţi cu "brazi şi păltinaşi".
Părerea mea e că trebuie să stoarcem viaţa asta de tot ce are ea mai bun să ne ofere, că dacă stăm şi aşteptăm să ne dea ea, o să ne trezim morţi.
"Per aspera ad astra" - Pe căi grele către stele.
Prea ne-am lenevit. Prea le-am dat dracului de "aspera" preferând confortul facil, chiar dacă eminamente efemer, al abandonului. Cât despre "astra"... Dacă nu vin ele la noi, dă-le-n... că nu avem nevoie.
Prieteni!
În viaţa asta NIMIC nu e gratis. Iar dacă ceva se obţine uşor, de obicei te va costa de mii de ori cât face.
Părerea mea este că merită şi trebuie să lupţi pentru ideile tale, pentru visurile tale, pentru tine, pentru persoanele dragi... Până la capăt... Cu toate forţele... Cu toată fiinţa.... Cu tot sufletul....
Şi să renunţăm să alegem mereu calea uşoară...
Să renunţăm la... renunţare.
Ok, renunţăm la pasivitate şi trecem la fapte.
RăspundețiȘtergereCam care ar fi acelea, după tine ?
Găsesc o serie de contraziceri în rîndurile tale, dar le pun pe seama unei firi vulcanice şi pe intenţia bună de a reacţiona la mizeria actuală.
Nu te grăbi să judeci spiritul mioritic, încă nu pari că l-ai înţeles (ai abordat calea uşoară şi aici te-ai contrazis).Pe de altă parte ai dreptate să chemi la o luptă care trebuie născută (e deja legitimă) şi ... dusă.Cum, cu cine, rămîne de văzut.
Cred că îţi poţi îmbunătăţi discursul dacă scapi de tentaţia derarierilor din ton şi la arăta cît de mult ai citit.Pentru toate e o vreme.
Mai cred şi că e nevoie de mulţi ca o reacţiune la actuala stare de lucruri să se întîmple.
Mă poţi găsi pe http://foaiareactiunii.blogspot.com/
Continuă !
Laurenţiu, îmi pare rău, dar... ai înţeles puţin greşit.
RăspundețiȘtergereÎn primul rând, eu nu judec "spiritul mioritic". Îl condamn. E cel mai mare blestem al nostru. Şi crede-mă, l-am înţeles perfect.
În al doilea rând, eu nu chem pe nimeni la luptă. Sau, mai bine zis, chem pe fiecare la lupta cu sine.
Eu am "războaiele" mele, pe care le duc singur.
Consider că atunci când fiecare îşi va învinge fricile, ticăloşiile, tentaţiile... problemele se vor rezolva de la sine.
În rest... Toate cele bune!